1950-1959: A doua varsta de aur a cinematografului japonez

Hideo Gosha (1929-1992) este cel care contribuie la rasturnarea regulilor genului. O face inca de la primul sau film, Trei samurai fara de lege (Sanbiki no samurai, 1964), demonstrand o energie rareori dezmintita pe parcursul carierei sale prolifice, chiar daca filmografia sa este inegala: Marioneta (Hitokiri, 1969, cu Yukio Mishima) sau Povara vinovatiei (Goyokin, 1969). Evolutia lui Gosha este simptomatica pentru o perioada in care filmele cu samurai isi intetesc ritmul si isi sporesc violenta, iar unele solutii regizorale se reiau, devenind clisee.

Alt gen popular, filmul cu fantome (obake-momo), cunoaste un succes mereu regenerat datorita peliculelor ce ies in premiera pe ecrane in mod traditional de Obon (sarbatoarea mortilor care are loc vara) si care sunt menite sa dea fiori spectatorilor… emblema genului ramane Poveste cu fantome din Yotsuya/ Yotsuya Kaidan, adaptare dupa o renumita piesa de teatru kabuki de Namboku Tsuruya, al carei erou este samuraiul Yemon. Prins intr-o tesatura de intrigi, acesta sfarseste prin a fi bantuit de fantomele victimelor sale si in primul rand de cea a sotiei. Dintre nenumaratele variante cinematografice (prima datand din 1912) ale acestei piese, in care machiajul si efectele speciale au un rol hotarator, sunt de retinut macar patru: cea a lui Nobuo Nakagawa (1959), cele semnate de Kenji Misumi (1959) si de Kazuo Mori (1969), precum si aceea in care Tatsuya Nakadai, in rolul lui Yemon, e haituit de sobolani (1965, regizor Shirô Toyoda). Asemenea altor filme de gen, fantomele s-au refugiat astazi in productia de televiziune sau in unele pelicule erotice.

Mai moderne, caci au aparut dupa bomba atomica, sunt filmele cu monstri, numite kaiju-eigas. In 1954, compania Toho produce un film stiintifico-fantastic, al carui erou este un monstru post-paleolitic trezit de experientele nucleare. Se numeste Godzilla (in japoneza Gojira) si va distruge orasul Tokio inainte ca savantii si armata sa-l poata neutraliza. Regizat destul de mediocru de catre Inoshiro (sau Ishirô) Honda (1911-1993), filmul isi datoreaza succesul maestrului in efecte speciale Eiji Tsuburaya, care va fi adevaratul creator al numeroasei descendente de „Godzille” (Radon, Varan, Mothra, Matango, Dogora, Gidora si chiar Guilala!). Farmecul putin primitiv al animatiei sale ne trimite cu gandul la primul King-Kong, din care se si inspira partial. Godzilla continua sa existe si s-a aclimatizat la Hollywood.

Cinematograful nipon a produs si alte filme stiintifico-fantastice, ceva mai traditionale, deseori copiate cu stangacie dupa modelele americane, precum Extraterestrii la Tokio (Uch»jin Tôkyô ni arawaru, 1956) de Kôji Shima, Frumoasa si monstrii de glod (Bijo to Ekitainingen, 1958) sau indescriptibilul Prizonierele martienilor (Chiky» Bôeigun, 1957) – ambele de Inoshiro Honda, regizor in jurul caruia s-a creat astazi un adevarat cult pentru kitschul made in Japan, ceea ce e cam excesiv daca tinem cont de opera lui…

Tot la rascrucea anilor ’50 si ’60 s-au format regulile si schemele genului yakuza-eiga, adica filmele cu gangsteri (yakuza) care invadeaza industria cinematografica, se pare chiar cu binecuvantarea capeteniilor mafiei nipone. La inceput, eroii acestor filme, foarte populare in Japonia si ulterior foarte la moda in Occident, sunt expresia unui anume cod al onoarei, mostenit de la samurai si fondat pe notiunea de giri-ninjo. Adica opozitia dintre legile clanului si pornirile umane ale unui yakuza. Ulterior (anii 1970-1980), acest conflict va deveni un pretext pentru revarsari de violenta stilizata, asa cum se va intampla in filmele lui Kinji Fukasaku si ale imitatorilor sai. Studiourile Toei si Nikkatsu devin specialiste in acest gen, dar nu detin exclusivitatea. Interpretii principali ai acestor filme sunt Koji Tsuruta, Tetsuya Watari, Bunta Sugawara, Noboru Ando (un yakuza veritabil, reciclat ca actor de cinema) si mai ales Ken Takakura (zis „Takaken“), superstarul studiourilor Toei, cu statut de vedeta internationala dupa ce ajunge si la Hollywood (Yakuza/ The Yakuza de Sydney Pollack, 1974, cu Robert Mitchum si Keiko Kishi).

Genul yakuza a fost constant reinnoit sau parodiat (in ultimele filme ale lui Suzuki) pana la ultima sa ipostaza, cand Takeshi Kitano i-a adus o anumita distantare stilizata. Dar a ramas la fel de important pentru japonezi ca si filmele cu gangsteri de la Hollywood.

Un alt gen inrudit cu yakuza este ninja-eiga. Filmele din aceasta categorie aduc pe ecran spioni-asasini cu puteri supranaturale, angrenati in misiuni spectaculoase impotriva generalului Nobunaga Oda (secolul al XVI-lea). Foarte la moda in anii ’60, ele supravietuiesc cu cinste datorita unor cineasti precum Satsuo Yamamoto (O banda de asasini/ Shinobi no mono – 1962 si Intoarcerea bandei de asasini/ Zoku shinobi no mono – 1963), Kihachi Okamoto, Tai Kato sau excelentul Eiichi Kudô (Trupele din umbra/ Kage no gundan, 1980). Nici Nagisa ”shima nu e strain de acest gen, deoarece in 1967 transpune o manga de Sampei Shirato in filmul Manual de arte martiale Ninja (Ninja bugei-cho), constituit dintr-un montaj de desene non-animate. Precum roninii si fantomele, personajele ninja populeaza imaginarul japonez cu faptele lor de vitejie supranaturale.

In sfarsit, cinematograful japonez si-a cladit o reputatie mondiala cu productiile sale de animatie, deseori transpuneri ale atat de popularelor manga. Toei a fost prima companie care a produs un lungmetraj animat, Vrajitoarea Sarpelui Alb (Hakuja den, 1958) de Taiji Yabushita, si a sistematizat aceasta productie care este predominanta si astazi. Adevaratul pionier al genului a fost Osamu Tezuka (1928-1989), ale carui scurtmetraje au pus efectiv bazele desenului si stereotipurilor animatiei japoneze, valabile multa vreme (Astra-boy, 1963-1966; Ham-Ham Chushingura/ Wan-wan Chushingura, 1963; Cleopatra, 1970). Printre foarte numerosii cineasti, independenti sau nu, care au marcat istoria animatiei in Japonia, trebuie sa-i citam pe Takumi Furukawa, Kihachiro Kawamoto (specialist in filmul cu marionete, un Jir Trnka nipon), Renzo Kinoshita, inclasabilul Yoji Kuri, al carui umor feroce a incantat festivalurile, Tadanari Okamoto, Sadao Tsukioka, Taiji Yabushita si Eiichi Yamamoto (Belladonna cea nefericita/ Kanashimi no Beradona, 1973). Vom vedea ceva mai departe cum Hayao Miyazaki si Isao Takahata au cucerit lumea in anii ’80.

La sfarsitul anilor ’50, sistemul marilor studiouri, flancat de productii independente de stanga, pare solid si de neclintit, triumfand la box-office, in timp ce filmele prestigioase cuceresc festivalurile si publicul occidental cultivat. Totusi, ascunsi in umbra, tineri regizori furiosi contesta acest establishment si pregatesc o revolutie estetica, economica si politica, ce va fi desemnata global prin numele de „Noul Val“, prin referinta la fenomenul cinematografic francez. Va fi si ultimul val dinainte de declinul sistemului, care nu-si va regasi niciodata forta din trecut.

Afla totul despre cinematografia japoneza din cartea: