Alina Grigore: Un Crai nou pe firmamentul filmului românesc

Alina Grigore a câștigat Scoica de Aur la San Sebastian pentru filmul „Crai nou”. Este o regizoare tânără, dinamică, căreia îi place franchețea. Scrie cu zvâc și la fel regizează, conform spuselor ei. Alina este nominalizată anul acesta la Premiile Gopo la categoriile Cel mai bun regizor și Cel mai bun debut. Tânăra regizoare a răspuns la câteva întrebări pentru Psychologies și vă invităm să o cunoașteți alături de noi.

Psychologies: Printre cinefili și cineaști, numele Alina Grigore este deja cunoscut. Însă publicul larg ajunge uneori mai greu la noutățile din lumea filmului. Așadar, cine este Alina Grigore? Care a fost parcursul tău personal și profesional?

Alina Grigore: Am început prin a fi un student pasionat de facultate, cu 10 pe linie cam la toate examenele de actorie, mai puțin la mișcare și coregrafie, hamster de bibliotecă (spun hamster pentru că am în jur de 15-16 cărți începute și neterminate pe noptieră în mod constant, deci le depozitez în cavități nebănuite) și am avut un traseu incomod de ușor ca actriță. Pe unde am dat casting-uri, am luat. Însă după experiența televiziunii am avut foarte mare grijă cum aleg proiectele în care mă implic. M-a ajutat mult educația și m-au influențat enorm profesorii din facultate în alegerile viitoare. Îmi sunt încă mentori insulari și poate cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ei au fost derivațiile conceptuale, ceea ce a hrănit gândirea critică și m-a obligat la o abordare interdisciplinară a meșteșugurilor pe care mi-am propus să le aprofundez dar și a vieții. Drept urmare, am studiat scenaristica, pe cont propriu, oarecum, și m-am apucat și de pedagogie. Îmbinate cu o poftă de cercetare și curiozitate și susținute de câțiva „infuenceri” intelectuali, cum ar fi Adrian Titieni, Cristina Săvuică, Adrian Sitaru, Mircea Gheorghiu, Mihai Brătilă, toate astea au dus către dezvoltarea mea ca regizor și către conturarea practicilor în interiorul școlii de teatru și film InLight pe care am fondat-o acum 12 ani și se dezvoltă frumos de tot, abordând interdisciplinar teme sociale, politice dar mai ales psihologice. Cam ăsta e pe scurt parcursul și sper eu să devină tot mai ambiguu și multidisciplinar. Pe ici pe colo piperat desigur cu tot felul de animăluțe aurite de prin Europa, care au ajutat cred la promovarea proiectelor la care am lucrat.

O întrebare pe care probabil ai auzit-o des, însă cititorii noștri sunt curioși: de ce film? Cum ai decis că vrei să faci regie?

A. G.: Nu-mi amintesc exact momentul, dar știu că eram foarte mică, 6-7 ani, atunci când mergeam la cinematograful Panoramic din Piatra Neamț și ieșeam de acolo imaginându-mi povești cu tâlc și cu emoții care vor fi văzute de nemțenii care aplaudau la finalul fiecărui film (de parcă cineva ar fi putut primi acele aplauze). Acum tâlcul unei povești nu mai e relevant pentru scenariile la care lucrez dar pofta aia a rămas cumva. Scriu cu zvâc și la fel și regizez dar cred totuși că deși s-a aflat în permanență într-un colțișor al minții, curajul de a merge cu adevărat în direcția regiei de film, a venit o dată cu pedagogia, care rămâne cea mai frumoasă meserie pe care am abordat-o vreodată. În mare parte lucrul cu actorii mă pasionează și puterea ta de „creator” de a oferi spațiu și celorlalți creatori de a experimenta.

Filmul tău, „Crai nou”, este nominalizat anul acesta la Premiile Gopo pentru cel mai bun film și cel mai bun debut. Mai mult, filmul a câștigat anul trecut trofeul Festivalului Internațional de Film din San Sebastian. Care a fost scânteia care i-a dat viață, cum a pornit munca la acest film?

A. G.: Tot de la cursanții InLight. Le povesteam întâmplări din satul meu, întâmplări pe care le pusesem și într-o carte, și unul dintre ei mi-a sugerat să scriu o scenă. Și 58 de scene mai târziu s-a născut un scenariu. Am lucrat cu ei pe situații scenice și pe personaje o dată ce scenariu a fost gata. A fost o muncă de „crafting” din partea mai multor minți creative, un proces colectiv creativ și foarte minuțios în căutarea psihologiei umane, ceea ce cred eu a dat naștere unui film curat de imperfect. Procesul, nu rezultatul, nu mi-a mai dat voie niciodată să mai gândesc altfel a 7-a artă. Nu aș mai putea lucra clasic sub nici o formă. Cu toate riscurile: lipsa finanțării, scenarii încă neinteligibile, căci le lipsește firul clasic dramaturgic, timpul îndelungat de lucru și tot așa.

Ce îți place cel mai mult la munca de regie? Care sunt momentele care te fac să te trezești dimineața cu chef de muncă? Și care sunt lucrurile care ți se par cele mai dificile, neplăcute?

A. G.: Lucrul cu actorii este de departe preferatul meu. Editarea mă tulbură, căci mă obligă la un fel de ordine care în artă e aproape nenaturală. Dar lucrul cu actorii pe scenariu mă ține trează nopți întregi. Căutarea motivațiilor situațiilor scenice, determinarea scopului pe baza unor „de ce-uri”, toată procesualitatea scenică relevantă pentru înțelegerea parcursului unor personaje mă intrigă. Când trebuie să calc prin curtea clasicului mă împiedic de piticii germani și mă enervez, ceea ce de fapt e frustrant în tot procesul de producție. De aceea sunt îndrăgostită de Gabriela Suciu. Nu știu cum face să abordeze matematic nevoile astea creative, care sunt total nesusținute de instituțiile de promovare a filmului românesc.

Dacă viața e o scenă pe care suntem toți actori, tu în filmul cui joci?

A. G.: Mike Leigh, Rohmer, Bergman, iar la autori Cehov.

Care sunt trăsăturile psihice, de caracter și de personalitate, pe care ar trebui să le aibă un regizor, fără de care această muncă devine imposibilă?

A. G.: Din păcate nu devine imposibilă, dar sper că va deveni în curând așa, dacă regizorilor le va lipsi respectul față de ceilalți. Cred că momentan e foarte ușor să faci un film bun dacă ești un mic nemernic, lipsit de respect față de ceilalți. Am mai spus asta și o cred cu tărie, orice agresor poate face un film bun dacă știe cum să manipuleze emoțional o minte vulnerabilă. Asta nu te face regizor. Asta te face un om cu nevoi psihiatrice speciale. Un regizor trebuie sa fie un bun comunicator, capabil să ofere spațiu și timp tuturor celor implicați în proiect. Talentul nu scuză pe nimeni și ca să fim foarte onești se dobândește și dezvoltă destul de rapid. Sunt mii de studii pe tema aceasta. Ce te face diferit e doar experiența personală, cumulul traumatic și valoric. Și când asta definește talentul tău, cred că ești obligat să ai foarte mare grijă la cum relaționezi, că nu e nimeni obligat să îți suporte excesele bazic traumatice. Dacă ești înarmat cu un set minim de valori, și cunoștințe și dacă ai norocul să crezi că totul e posibil atunci o poți face. Restul e destin. Nu e meritul unui regizor nici Scoica de Aur, nici premiul la Cannes, nici Gopo. E pe jumătate meritul unei întregi echipe și pe cealaltă jumătate meritul unui context favorabil, semi providențial.

Ce regizori admiri foarte mult? Ai vreun model sau o sursă de inspirație în munca ta?

A. G.: Exact pe aceștia care reușesc să facă filme relevante fără să fie niște mici dictatori. Adrian Sitaru este unul dintre ei. Pe restul nu-i cunosc personal, dar cred că Werner Herzog și Martin Scorsese sunt în aceeași zonă. Celorlalți le admir rezultatele. Nu am un model al unui regizor. Am un model de lucru. Cred în căutarea în afara limitelor clasice și în cea interdisciplinară, dar cred că s-a observat asta deja pe parcursul interviului.

Ce filme te-au marcat?

A. G.: Marcată cred cam am fost în mare parte în copilărie… Hmmm… Desigur Jurassic Park în copilărie. Dacă e să fiu foarte onestă, culmea m-au marcat documentarele și în special cele ale lui Herzog și știu că m-a lăsat fără cuvinte de multe ori Hayao Miyazaki, animație. Așa că desigur că tot ce intră în top 100 filme care au definit un curent au avut impact asupra mea.

Ai declarat la un moment dat că îți place pedagogia. Te vezi în ipostaza de profesoară?

A. G.: Sunt în această ipostază de vreo 15 ani și vreau să rămân aici deoarece ajută mult la fundamentarea regiei.

Ce sfat le-ai da tinerilor care vor să-și încerce norocul și puterile în această meserie?

A. G.: Să citească mult, mult, mult. Să experimenteze mult, mult, mult. Să culeagă toate informațiile și mai ales sfaturile, chiar și cele care vin din teamă și eșec, dar să fac ceea ce vor să facă fără oprire și fără să calce pe cadavre. Pentru restul de sfaturi îi aștept la InLight.

Există un destin al fiecăruia sau ne facem singuri norocul, prin alegerile noastre?

A. G.: Există un cumul de privilegii și lipsuri care vor determina sau nu parcursul nostru, dar cred că dacă ai o încredere aproape oarbă în tine și în ceilalți poți măcar să tinzi spre a experimenta o viață cu sens.