Ioana Bugarin: „E destul de distractiv să fii plătit pentru a continua make believe-ul din copilărie”

Ioana Bugarin nu mai are nevoie de prezentări, deși este o actriță foarte tânără. A jucat în câteva lungmetraje care au atras public și în acest an este nominalizată la Premiile Gopo pentru rolul din filmul „Miracol”. Am avut șansa să-i adresez câteva întrebări și bucuria de a descoperi un om sensibil, dedicat și tenace.

Psychologies: Numele Ioana Bugarin este cunoscut deja publicului cinefil și mulți te consideră revelația lumii cinematografice din România. Pentru cititoarele noastre care nu sunt la curent cu noutățile cinematografice, cine este Ioana Bugarin, care a fost parcursul tău personal și profesional?

Ioana Bugarin: Născută în Timișoara, am studiat mate-info în liceu cu predarea în limba germană. Am fost admisă la prestigioasa școală de actorie Royal Academy of Dramatic Art din Londra, unde am studiat timp de un an. Mi-am terminat studiile de licență la UNATC București – o experiență destul de amestecată despre care am mai vorbit public până acum. Din 2019 sunt angajată a Teatrului Odeon din București, dar am jucat și pe scene independente. Am debutat la 16 ani într-un film al domnului Gabrea și am avut onoarea de a juca o secvență alături de domnul Rebengiuc. Am jucat în mai multe producții autohtone, de lung și scurtmetraj, selectate și premiate la festivaluri de film internaționale: Mia își ratează răzbunarea (r. Bogdan Theodor Olteanu), Miracol (r. Bogdan Apetri), Vreau să sparg sera (r. Teona Galgoțiu), Otto Barbarul (r. Ruxandra Ghițescu), Moromeții 2 (r. Stere Gulea) și din 21 aprilie intră în cinematografe filmul BOSS, regia Bogdan Mirică. Pe micile ecrane am putut fi văzută în serialul original HBO România Ruxx, scenariul de Vera Ion, regia Iulia Rugină și Octav Gheorghe. Din octombrie, pot fi văzută și în Germania, într-un episod al serialului Tatort, în regia lui Florian Gallenberger.

Ești nominalizată anul acesta la categoria „Cea mai bună actriță” pentru rolul din filmul „Miracol”, o categorie la care concurează și sora ta, Mara. E bucurie în familie? Ce simți legat de acest lucru?

I. B.: Este într-adevăr o situație inedită.

De ce actorie, Ioana? Care e impulsul care te-a făcut să vrei să mergi pe acest drum?

I. B.: Cred că orice răspuns este post factum, atunci am fost ghidată cel mai mult de intuiție și speranța că pot să-mi transform pasiunea într-o profesie. Voiam să spun povești, care aveam speranța că pot să schimbe lumea, măcar puțin. A fost probabil inconștient și o formă de a mă înțelege mai bine pe mine și a folosi în sens creativ sensibilitatea și permeabilitatea pe care le-am moștenit.

Ce filme te-au marcat în copilărie și adolescență? Ai actori și regizori pe care îi consideri modele sau surse de inspirație?  

I. B.: La recomandările unor prieteni foarte cinefili, în liceu am fost extrem de fascinată de Nouvelle Vague-ul francez. Regizori precum Godard, Truffaut, Rivette, Eustache mi-au zguduit felul în care priveam cinemaul până atunci. Apoi, o altă etapă revelatoare, a fost când am descoperit cuplul creativ format din Gena Rowlands și John Cassavetes și toate filmele hipnotizante pe care le-au făcut împreună. Mai recent, ultimele revelații au fost filmele lui Chantal Ackerman, Tsai Ming Liang, Mia Hansen-Love.

Ce te atrage mai mult, filmul sau teatrul?

I. B.: Amândouă mă fascinează și mă provoacă în feluri unice. În ciuda faptului că ambele sunt forme de expresie sub umbrela artelor performative, instrumentele utilizate pentru fiecare în parte sunt destul de diferite. Nu îmi pot imagina că aș renunța vreodată nici la film, dar nici la teatru.

Care crezi că este cea mai mare calitate a ta, ca actriță? Dar cel mai mare defect?  

I. B.: Sunt o fire destul de determinată și perfecționistă, așadar cred că o calitate este că obosesc greu și atunci când sunt motivată uneori uit inclusiv că aș avea nevoie de o pauză. Sunt minuțioasă, muncitoare, cu o imaginație uneori prea bogată (haha!) ceea ce cred că m-a ajutat mult să ajung unde sunt astăzi. Un defect derivă tot din perfecționism – sunt rare momentele în care să nu mi se pară că puteam să fac mai bine.

Unde te vezi peste 10 ani?  

I. B.: În continuare în această profesie, încă plină de curiozitate. Sper să călătoresc și iată, am ajuns la vârsta la care îmi doresc și să fiu sănătoasă. Încerc să mă țin departe de pornirea de a îmi face proiecții foarte concrete, mi se pare că este doar un prilej de-a fi dezamăgit. Viața rareori se desfășoară conform planului.

Există timp liber pentru actori? Și dacă da, ce faci cu el?

I. B.: Mi-e greu să generalizez, fiecare actor are un parcurs unic. Este o profesie destul de inconsecventă când vine vorba de program, iar bucățile mari de timp în afara proiectelor artistice știu că sunt o mare provocare. Cred că mă număr printre cei privilegiați care au avut șansa să profeseze această meserie.

Totodată, am învățat în urma unor ani de muncă aproape fără pauză să apreciez mai mult timpul petrecut cu mine. Probabil asta este și o consecință a pandemiei, pe care am petrecut-o împreună cu pisica și fără niciun fel de contact uman timp de o lună și jumătate. A devenit o prioritate pentru mine să îmi găsesc o zi din când în când în care citesc poate o carte întreagă, să merg la cinema și să nu neglijez complet relațiile cu oamenii apropiați din jurul meu. Plus că în ultimii doi ani am fost suficient de norocoasă să călătoresc mult pe la festivaluri cu filmul Miracol, deci aia a fost pentru mine mixul perfect între muncă și un pic de timp pentru mine.

Mai merg tinerii la film? Și de ce ar trebui să vadă „Miracol”? 

I. B.: Cred că merg destul de mult, dar am auzit adesea în jurul meu că filmele de artă autohtone sunt intimidante. Nu împărtășesc această părere și trăim cu siguranță un moment în care filmul comercial românesc capătă o vizibilitate tot mai mare. Mi-e greu să fac pronosticuri, aștept și eu să văd în ce direcție o vor lua lucrurile. Miracol din păcate nu mai poate fi văzut în sălile de proiecție, doar excepțional, în cadrul unor proiecții speciale, ci pe HBO Max. Așadar, acum este și mai accesibil.

Este un film care privește și disecă natura umană – nevoia noastră de apartenență, nevoia de dreptate, nevoia de iubire. Împărțit în două capitole și construit în jurul unui eveniment central devastator, filmul ne arată diversele reacții pe care oamenii le pot avea față de aceeași întâmplare. Are un ritm așezat, dar nu este lipsit de suspans.

Ce îți place cel mai mult la profesia de actriță?

I. B.: Este un mod foarte ludic, uneori și extrem de intens, de a trăi variante alternative ale propriei mele persoane. Întâlnirea cu fiecare rol mă face să mai învăț câte ceva de fiecare dată. Este un bun prilej să mai evadez, măcar temporar, din mine și în felul ăsta, paradoxal, să mă înțeleg un pic mai bine. E destul de distractiv să fii plătit pentru a continua make believe-ul din copilărie. Sau asta îmi place să cred în zilele bune.