Adela Greceanu, confesiune: De la vorbe la tacere
De la voci am pornit. Cind am inceput sa scriu „Mireasa cu sosete rosii”, habar n-aveam ca am inceput sa scriu un roman. Imi placea la culme sa le fac (sa le las?) sa vorbeasca pe cele cinci femei, care au devenit personajele primei parti. Sa le dau drumul acestor voci. Sa le urmaresc cu ochii larg inchisi.
Incet, incet am capatat incredere in limbajele lor. Care, am inteles, ar putea exprima moduri de viata. Moduri de adecvare sau de inadecvare la lumea din jur. Mi-a placut sa constat ca fiecare personaj – fiecare voce – are o lege a sa si ca eu, ca autoare, nu trebuie decit sa fiu atenta, sa ciulesc bine urechile si sa transcriu ce aud. De-atunci ma laud ca aud bine.
Pe masura ce inaintam in urmarire, mi-am dat seama ca scriu ceva ce ar putea fi un roman. Dupa vreo suta de pagini, m-am oprit. A durat luni de zile pina am gasit continuarea. Si continuarea a fost… tacerea. Daca prima parte este o impletitura nocturna de voci, de povesti, de variante in relief ale unei realitati, partea a doua este regimul diurn, alb, in surdina si fara relief al aceleiasi realitati. Pe de-o parte galagia, pe de alta parte, tacerea.
La un moment dat, personajul meu spune ca asculta muzica in casti, ca sa auda sunete colaterale, de exemplu sunetul ce se naste la impactul degetelor cu clapele unui pian sau respiratia interpretului in timp ce cinta la violoncel. Pentru mine sint foarte importante impuritatile astea sonore. Ele fac sa se auda tacerea. De atunci ma laud ca aud si mai bine. Iar inaintind in tacere, mi-am dat seama ca „Mireasa cu sosete rosii” este o banda a lui M¶bius. O panglica pe care, daca o rasucesti o data si ii lipesti apoi capetele, vei vedea ca cele doua fete ale ei sint de fapt una si aceeasi suprafata.
Adela Greceanu
de citit:
|
Mireasa cu sosete rosii Editura Polirom |
Citeste aici un fragment din carte.
