Aristotel, inventatorul enciclopediei

Discipol al lui Platon, fondatorul Liceului (Lykeon, in greaca), Aristotel a dus investigatia filozofica pe taramuri pana la el neexplorate. Si a fost primul care a clasificat stiintele asa cum o fac enciclopediile de azi.

Peltic, cu cercei, cu parul scurt si haine tipatoare, Aristotel este un filozof atipic. Nu doar aspectul sau fizic sau heterosexualitatea sa declarata (intr-o epoca in care homosexualitatea era incurajata cultural) il deosebeste de ceilalti cat, mai ales, spiritul sau de independenta si de­ta­sarea progresiva de Platon, pe care il admira inainte de a-l critica deschis.

Obiectul dezacordului lor vizeaza originea cunoasterii. In timp ce pentru Platon ea nu poate proveni decat de la „reminiscenta” ideilor pe care sufletul nostru le-a cunoscut inainte de traumatismul nas­terii, ea nu este accesibila pentru Aristotel decat prin simturi si prin „experienta”. Probabil ca acest dezacord il va conduce pe Platon sa-l prefere pe Speusipos pentru a-i succede in fruntea scolii filozofice, Academia.

Treizeci de ani mai tarziu, Aristotel fondeaza Liceul, veritabila universitate populara a unui gen radical nou, in care el preda discipolilor sai din mers, ceea ce le-a adus apelativul de peripateticieni (din greaca, „peripatein“, „a se plimba”). Fiecare discipol are sarcina de a investiga domenii noi: fizica, etica, matematica, medicina si cosmologia. Astfel, Teofrast a inventat botanica.

Im­preuna, cercetatorii au realizat pentru prima data un inventar enciclopedic al materiei vii. Devenind preceptor al lui Alexandru, Aristotel va incepe sa se intereseze indeaproape de politica si de guvernarea oamenilor. Nu va renunta niciodata la i­de­alul sau politic, democratia, si va ma­­­nifesta fata de discipolul sau, devenit unul dintre marii cuceritori ai lumii, o severa dezaprobare, tot asa cum va con­dam­na gustul pentru profit si acumularea bogatiilor, fiindca acestea sunt activitati contra naturii si ii dezumanizeaza pe cei care le practica. Mereu fidel ideilor sale, Aristotel a fost un filozof care nu a facut compromisuri.

Sufletul si corpul sunt viata

Care este principiul constitutiv al viului? Aceasta intrebare, aflata in inima demersului enciclopedic al Liceului, a luat la Aristotel forma unei anchete asupra raporturilor dintre suflet si corp. Este corpul un instrument al sufletului, sufletul fiind pentru corp ceea ce este un navigator pentru corabia sa? Dupa ani de investigatie, a ajuns sa conchida in cartea sa De anima („Despre suflet“) ca nu exista nicio deosebire substantiala intre corp si suflet. Aristotel considera ca ambii termeni definesc in mod egal principiul vietii, unul fiind condamnat la o forma temporara, altul – la eternitate. Acest unic asamblaj realizeaza diferentele individuale, dincolo de caracteristicile universale ale umanului.

Etica este o practica

Conform lui Aristotel, omul tinde sa realizeze binele. Conceptul de „entelehie“ desemneaza astfel scopul pentru care omul este facut: desavarsirea umanitatii sale. Practica virtutii este pentru el un exercitiu cotidian. El isi va gasi echilibrul impartindu-si in mod echitabil timpul intre viata sociala si propria placere, care depinde de aprecierea la justa valoare a binelui, care produce placere. Daca actioneaza in acord cu el insusi, respectand regulile de convietuire cu ceilalti, omul liber se va putea ridica la nivelul contemplatiei si va putea atinge scopul ultim, cel al intelepciunii. Aceasta este etica aristotelica.

Fericirea se afla in cetate

In conceptia lui Aristotel, cel mai mare filozof al Antichitatii, finalitatea actiunilor umane este fericirea. Insa omul, fiind prin excelenta un „animal politic“ (inzestrat cu cuvant si iubind compania semenilor sai), nu ar putea fi fericit in afara cetatii, unde intretine relatii folositoare si corecte cu ceilalti. Politica vizeaza de atunci realizarea binelui comun, deoarece finalitatea cetatii nu este numai „vietuirea”, adica satisfacerea nevoilor umane, ci mai ales „buna convietuire”, adica „viata fericita“.

Adaptare: Adriana Mocca
Imagine: GULIVER.