Catalin Mihuleac: Confesiune pentru Psychologies & friends

E un curent acum, dupa 20 de ani de la pirueta de regim, ca occidentalii sa se preocupe de comunism; un regim suficient de sic, in viziunea lor. Un englez de vreo 55 de ani, usor inclinat spre obezitate, m-a privit intr-o zi pe toata suprafata oculara si m-a strapuns cu o intrebare: care e cel mai socant fapt, din punctul meu de vedere, adus de caderea socialismului si de instalarea capitalismului?

M-a bagat in cea mai londoneza ceata, facandu-mi mintea sa se invarta ca o manivela de flasneta. Chiar asa, care o fi cel mai socant lucru, in viziunea mea, pe care „entorsa istoriei”, vorba lu’ Dinescu, l-a adus? Dezlegarea de la granite? Disparitia cozilor la crapelnita? Libertatea cetateanului de a-l critica pe presedintele tarii, daca alta treaba mai buna nu are? Dizolvarea Securitatii si aparitia, in schimb, a unui buchet de servicii secrete mai umane? Nascarea miliardarilor la prima generatie in pantofi, dar in pantofi impletiti de „Gucci”?

Am cumpanit putin, inainte de a-i raspunde:
– Cel mai socant e faptul ca profesoara mea de „Socialism stiintific” merge regulat la biserica.
Am simtit cum balonul din burta englezului e intepat cu un bold. Avea ochii cat harbujii copti, asteptand sa-i spun ca e o gluma si sa radem cu pofta. Nu intelegea de ce, pe timp de comunism, o profesoara oarecare, fie ea de „Socialism stiintific, nu putea merge regulat la biserica:
– Merge abia acum la biserica? Dar Dumnezeu nu exista la voi, pe vremea aia?
– Exista, numai ca trecea destul de rar pe aici… Venea, semna repede condica si pleca.

Neexistand un Dumnezeu stabil, care sa aiba tara noastra trecuta ferm in fisa postului sau, misunau in compensatie o multime de dumnezei nationali si judeteni: directorul de la combinatul de porci, colonelul de la Pasapoarte, seful de peste statiile de combustibili s.a. Personaje in prezenta carora te faceai mic, tot mai mic, pana cand neinsemnatatea ta sociala te facea sa dispari cu totul.

Sansa mea a fost sa-i cunosc pe cativa, chiar sa si dau mana cu ei. I-am cunoscut in toata pastrama importantei lor, la fel cum le-am cunoscut si pe celelalte personaje ale acestei carti: pe africanul Pierre venit la studii, pe studenta Clara care se iubea aparent haotic cu colegii sai doar pentru a-i turna la Secu, pe granicerul Cimpoi care-i punea pe fugarii spre Occident sa manance din cratita pamantul sfant al tarii, pe actorul Gaftea care recitata versuri omagiale la evenimentele nationale si in paralel scria versuri mistocaresti la adresa lu’ Ceasca…

Toate personajele povestirilor din aceasta carte sunt veritabile, la fel cum dureros de veritabil e ca singura prima de 1 Mai pe care am capatat-o vreodata s-a datorat nu unor merite deosebite in munca, ci faptului ca i-am facut cadou sefului o pereche de blugi, asa-zisi Levi’s, contrafacuti insa pe sest din panza de perdele de la Pascani.

A te asterne pe explicat toate astea unui englez sau tinerei noastre generatii nu-i tocmai cea mai usoara intreprindere. Nici eu nu stiu cum de m-am incumetat sa ma prind de ea. Pentru a depana povestile, am ales umorul, si nu o satira otravita, fiindca asta sunt eu, cel de acum, cand – ma doare sa recunosc!- sangele si-a pierdut mult din viteza lui normala de curgere si ma uit la trecut cu multa, poate prea multa intelegere.

In fine, „entorsa istoriei” din 1989 a fost importanta si pentru mine ca persoana, fiindca m-a deturnat de la meseria mea initiala, comunista: cea de geolog. Intrucat profilul revistei dumneavoastra tine de dedesubturile sufletului omenesc, poate imi explicati de ce si azi, cand trec pe langa vreo stanca mai expresiva, pot fi surprins lacrimand. Aceasta emisie spontana de lacrimi o fi insemnand ca regret intrucatva schimbarea de directie pe care viata mi-a servit-o, parca prin mana lui nea Vali, chelnerul impecabil dintr-una din cele „Zece povestiri multilateral dezvoltate” ?