Florin Lazarescu, povestasul ”Lampii cu caciula”

N-am prea avut noroc cu cartile de povestiri. Am debutat cu una in 2000, Cuiburi de visc, la o editura de buzunar (Outopos), intr-un tiraj mic, cu o coperta oribila (motiv pentru care mi-a si fost rusine s-o si dau altcuiva decit prietenilor). Am mai publicat in 2003 un volum in format electronic, Sase moduri de a-ti aminti un cal, la Liternet . Poate si de aici senzatia ca n-am publicat niciodata o carte adevarata de povestiri.

Cu toate acestea, o buna parte din imaginea mea de scriitor – atit cit o fi – sta pe eticheta de povestas (pe care mi-o asum si ma bucura). Am primit in ultimii ani – nu exagerez, nu ma laud – sute de mesaje despre cit de frumos povestesc in jurnal. Am o caruta de prieteni care m-au tot indemnat sa public o carte de povestiri. Aveam o povestire, Lampa cu caciula, care, o data facuta scenariu de mine si regizata de Radu Jude, a devenit un scurtmetraj premiat in peste 30 de festivaluri de film din toata lumea.

Am tot ezitat sa public asa ceva, pe motiv de statistici: daca romanul mai atrage atentia, povestirile aproape ca nu intereseaza pe nimeni. Pe scurt: nu se vind, ramin pe stoc si pe urma iti pot bloca si sansa de a publica urmatorul roman. Prin decembrie 2008, dupa vreo doi ani de ezitare, am hotarit sa renunt la statistici: pur si simplu sa public o carte cinstita de povestiri, care sa ma bucure si, eventual, sa-i poata bucura si pe cei multiputini care o vor deschide.

Am inceput sa-mi adun intr-un fisier povestirile scrise de-a lungul vremii si mi-au iesit prea multe. Le-am recitit si mi-au ramas prea putine. Am scris in citeva luni vreo citeva noi – cele mai mari si care-mi plac cel mai mult -, iar acum cred ca mi-a iesit o carte rotunda, care sa fie si adevarata. Nu despre copilarie, nu doar despre comunism, nu despre viata saracacioasa de la tara (cum anticipez ca vor sari multi), ci despre bucuria de a fi viu, de a fantasma, de a gasi o noima aproape magica intr-o realitate de regula absurda.

de citit: