Ioana Nicolaie, confesiune: Despre Cerul…

Am scris „Cerul din burta” asa cum intr-o dimineata deschizi sifonierul si imbraci rochia cea mai frumoasa. Nu te intrebi daca afara e vremea potrivita, nu-ti pasa daca vei fi discordanta la birou sau in tramvai. Cu flori mari, de vara, vaporoasa sau nu, dreapta sau gen sarafan, e mica ta nebunie care, macar pentru o zi, da pe dinafara. Am scris Cerul… de doua ori pentru o singura carte. Intii din fragmente – plate, fara trucaje literare – ale zilelor in care eram insarcinata. Apoi turnind toate acestea in rescriere fara gen – parte proza, parte poezie – , mizind mai ales pe autenticitate.

In Cerul din burta sint eu, cartografiind uimita noua mea viata, mama – cu cei unsprezece frati ai mei linga ea -, alte mame, cunoscute sau despre care citisem in ziare, un baietel nenascut si, foarte aproape, Mir, Mircea Cartarescu, viitorul tatic.

Cartea aceasta nu-i despre gratia maternitatii, ci despre spitale, prejudecati, uneori suferinta concreta. E despre noi, despre noul secol adaugat pe raboj. Despre miraculos, umanitate, iubire. E cartea despre cum doar prin femei continua lumea.