Irvin Yalom, filosofia ca terapie

Se gandea sa citeasca dupa aceea dosarul si sa programeze o a doua intalnire, daca i se parea necesar. Imediat a auzit bocanituri care rasunau cu ecou pe coridor. Sa fi fost oare orb doctorul Trotter? Nimeni nu-i spusese nimic despre asa ceva. Bocanituri in podea, urmate de un zgomot tarsit, se auzeau din ce in ce mai tare. Ernest s-a ridicat in picioare si a iesit pe coridor. Nu, nu era orb. Era schiop. Doctorul Trotter venea impleticindu-se pe coridor, sprijinindu-se intr-un echilibru precar pe doua carje.

Era incovoiat din talie si isi tinea carjele departe de corp, fiecare aproape la un metru distanta. Pometii si barbia lui puternice si sanatoase inca se mai tineau bine, dar toate partile moi ii fusesera napadite de riduri si excrescente senile. Falduri largi de piele ii atarnau de pe gat si smocuri de par alb ii ieseau din urechi. Si totusi varsta nu il doborase de tot, ceva tineresc, ba chiar de baietandru, rezistase la el. Ce anume? Poate parul lui, carunt si des, tuns scurt, sau imbracamintea, o jacheta de denim albastru ce acoperea un tricou alb cu guler rulat pe gat.”

„Ernest avea doar cateva minute pană la sosirea primului sau pacient. Dar n-a putut rezista sa nu cerceteze inca o data, ultima urma a lui Seymour Trotter.

Draga Ernest,
Doar tu, in anii aceia diabolici ai vanatorii de vrajitoare, ti-ai exprimat ingrijorarea pentru soarta mea. Mutumesc, a fost un lucru care m-a sustinut puternic. Sunt bine. Ratacit, dar nu vreau sa fiu gasit. Iti datorez multe, fara indoiala macar scrisoarea asta si fotografia cu Belle si cu mine. In fundal este casa ei, caci intamplator Belle s-a ales cu o suma maricica de bani. Seymour Ernest, asa cum facuse de atat de multe ori pana atunci, s-a holbat la fotografia decolorata.
Pe o pajiste strajuita de palmieri, Seymour sedea intr-un scaun cu rotile. Belle statea in picioare in spatele lui, prapadita si sfrijita, cu pumnii inclestati pe manerele scaunului cu rotile. Ochii ei priveau in pamant. In spatele sau, o casa eleganta in stil colonial, iar in plan si mai indepartat apa sclipitoare de un verde-laptos a unei mari tropicale.

Seymour zambea – un zambet larg, tamp, smecheresc. Cu o mana se tinea de scaunul cu rotile, cu cealalta indrepta carja triumfator spre cer. Ca intotdeauna cand studia fotografia, Ernest se simtea ingretosat. Si-a mijit ochii ca s-o cerceteze mai indeaproape, incercand sa se strecoare in fotografie, incercand sa descopere vreun indiciu, vreo certitudine cu privire la ce se alesese de Seymour si Belle.

Solutia problemei, se gandea el, se afla in ochii Bellei. Pareau melancolici, chiar deznadajduiti. De ce? Obtinuse ce isi dorise, nu-i asa? S-a aproapiat de Belle si a incercat sa-i prinda privirea. Dar ea se uita mereu in alta parte.”