Marcel Proust: In cautarea sinelui profund
„In cautarea timpului pierdut“… un roman al constiintei, al cautarii iubirii si tineretii… Proust a revolutionat literatura moderna cu acest roman-fluviu. Si, in acelasi timp, a deschis drumul introspectiei si al ascultarii interioritatii.
„Un tanar palid, cu ochi de caprioara, care se joaca cu un smoc de mustata bruneta si cazuta, imbracat in haine de lana, ca un bibelou chinezesc.“ Asa era descris cel mai mare romancier francez al secolului al XX-lea. Si prin asta perpetueaza un mit: acela al scriitorului, fiinta neputincioasa vazuta din exterior, dar geniu clocotitor pe dinauntru, aidoma cailor nazdravani din poveste.
Este si povestea lui Marcel Proust, care moare, din pacate, la 53 de ani, din cauza unei alergii puternice transformata in astm.
Din fericire, insa, un talent nemaivazut de scriitor se completeaza cu un caracter nevrotic. Impreuna, aceste doua caracteristici isi dau concursul pentru o opera majora a literaturii moderne mondiale: In cautarea timpului pierdut.
Este incercarea lui Proust de a demonstra ca sensul vietii sta adesea nu in cine stie ce misiuni supranaturale, ci in povestirea ei. Dar nu oricum: Proust nu-si pune viata in scena, ca intr-o piesa de teatru, ci recurge la introspectie, prin intermediul textului. Scrisul se transforma intr-un instrument de sondare a eului. Rezulta o imagine a vietii care incearca sa se apropie de adevarul acesteia.
Dar cititorul (se) poate admira si (in) oglinzi discrete si adanci ale amurgului unei societati – feudale – inlocuita de cea capitalista, asa cum apare el reflectat pe retina unor ochi, cum am spus, de caprioara. Marele merit al prozei lui Proust ramane insa explorarea – pentru prima data si in amanunt – a dramelor psihologice, a sentimentelor inconstiente si trairilor indescriptibile.
Alex Matei
Realitatea nu este una singura
Proust ilustreaza ceea ce, in literatura, se numeste „fluxul constiintei“. Pana atunci, romancierul fie povestea din perspectiva cuiva care stia mai mult decat personajele, fie vorbea, la persoana I, despre felul in care percepe realitatea exterioara (ca in jurnal sau memorii).
El preia din pictura impresionista ideea ca realitatea nu este una singura. E, mai curand, un mozaic: de pilda, aceeasi persoana ni se pare diferita in functie de propriile noastre modificari interioare. z Proust vorbeste despre ceea ce astazi cunoastem sub numele de memorie involuntara, notiune asemanatoare cu inconstientul din psihanaliza de azi.
Proust, o sensibilitate aparte
Multa vreme s-a considerat ca un scriitor e cu atat mai mare cu cat persoana lui este mai diferita de „omul obisnuit“.
Marcel Proust a ilustrat aceasta idee: in primii ani ai vietii a fost un copil foarte atasat de mama. Paradoxal insa, el n-a reusit sa aiba o familie. Mama lui il striga „comoara mea mica“, „canarul meu“, „natafletule“. In scrisorile ei, acelasi Marcel era, insa, numit si „lup“.
Marcel Proust a fost homosexual. Acest fapt si, mai ales, implicatiile sociale intr-o tara inca profund catolica, asa cum era Franta din vremea lui, apar de-a lungul intregului ciclu romanesc „In cautarea timpului pierdut“, indeosebi in partea a patra a romanului, numita, sugestiv, Sodoma si Gomora.
Alergia lui – din care a rezultat si bronsita care i-a fost fatala – intregeste portretul unui om despre care am putea spune ca a fost facut mai degraba sa vorbeasca si sa povesteasca despre viata decat s-o traiasca. Dar poti trai povestind… In cautarea timpului pierdut cuprinde o intreaga epoca ce invie, povestita de Marcel Proust.
de citit: In cautarea timpului pierdut prima editie integrala Marcel Proust Editura Leda Corint, 2008 |