Socrate, in cautarea adevarului

Daca exista un personaj care sa incarneze figura filozofului, atunci acesta este Socrate. Chiar daca nu a scris nimic niciodata.

biografie
469 i.Hr: nasterea lui Socrate in Atena. Mama sa era moasa, ceea ce i-a inspirat metoda maieuticii („mosirea” ideilor).
423: se casatoreste cu Xantipa, cu care va avea trei copii. Duce apoi o existenta de filozof care discuta in agora, starnind vii controverse.
404: refuza sa se supuna magistratilor Cetatii, Consiliului celor Treizeci.
399: este acuzat de practici religioase deviante si de coruperea tineretului. Condamnat la moarte, are posibilitatea sa paraseasca Atena, dar prefera sa se supuna verdictului. Bea cucuta in prezenta prietenilor sai.

Amintirea lui Socrate se bazeaza in totalitate pe marturiile despre el. Cel care a reprezentat un punct de plecare pentru filozofie pune de la bun inceput o intrebare cruciala: a filozofa inseamna sa creezi sisteme de gandire abstracte sau pur si simplu sa traiesti? Despre Socrate stim cateva lucruri paradoxale. In primul rand, uratenia sa. Alcibiade l-a comparat cu satirii batrani, cu acele efigii monstruoase care ornau templele grecesti (Banchetul, 215 b).

In al doilea rand, rigoarea dialecticii sale, care-l facea redutabil ca un „peste-spada” (Menon, 80 a), ceea ce nu-l impiedica sa se dedice din cand in cand poeziei, partii sale irationale.

In fine, moartea sa, veritabil cantec de lebada al unui barbat care declara linistit, in momentul in care cupa fatala ii atingea buzele, ca va ajunge la plenitudinea existentei: „Dupa ce voi fi baut otrava, voi pleca spre locul care este rezervat celor binecuvantati.” (Phedon, 115d). Lacan l-a considerat „precursorul analizei“.

Ironia ca mod de a fi

Socrate are un mod specific de a dialoga. Deruteaza prin ironie (eironeia), care consta in exprimarea, cel putin in aparenta, a unui punct de vedere identic cu cel al interlocutorului. In fata judecatorilor care-l umileau, a parut ca se acu­za pe sine insusi: „Da“, concede el, „stiu ca nu stiu nimic” („Apologia lui Socrate”, 21 d).

Dar aceasta autodepreciere este un subterfugiu. „Ca voi toti”, insinueaza Socrate, „eu nu posed cunoasterea, dar numai eu am avantajul de a sti ca nu stiu nimic”. Aceasta constiinta a ignorantei ramane si in prezent un excelent antidot impotriva oricarui dogmatism… si reprezinta inceputul cunoasterii.

Cautarea adevarului

Spre deosebire de sofisti, care cultivau arta de a placea si de a per­suada prin procedee retorice, Socrate a privilegiat gandirea rigu­roa­sa. De aici, locul fundamental al definitiilor in dialoguri. Trebuie intotdeauna sa precizezi in termeni exacti lucrurile despre care vorbesti.

In timpul unui dialog despre morala in cursul caruia Menon se angajase intr-o interminabila enumerare a virtutilor, Socrate pune singura intrebare cu adevarat importanta: „Care este esenta virtutii?” (Menon, 79 e). Aceasta cautare a definitiilor este punctul de plecare a metodei dialectice.

Dragostea este intelepciune

Este propriu omului sa resimta dorinta de viata superioara. Aceasta dorinta se exprima prin dragoste, elevare spre absolut.

Experienta dragostei este similara cu cea a saraciei, deoarece ne face constienti de binele care ne lipseste. Chiar dorinta terestra este o miscare ascensionala. Astfel il va converti Socrate la filozofie pe fru­mosul si usuraticul Alcibiade, fa­candu-l sa se indragosteasca de el.

Activitatea filozofica este o forma de iubire. Definitie care marcheaza destinul filozofiei occidentale: nu este propriu-zis intelepciune, este doar iubire de intelepciune (philein, sophia).

Adaptare de Alex Matei
Ilustratia: GULIVER/Stone