Moartea unui comis voiajor
Daca ati ratat premiera din luna martie, trebuie, totusi, sa vedeti „Moartea unui comis voiajor”, la teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Se joaca la sala „Izvor”, plina la capacitate si peste, de un public tacut, atent, concentrat, care-si rezerva finalul pentru descatusarea emotiei de doua ore si ceva.
Cu Arthur Miller facem o incursiune in spatiul literar american si in problematica societatii Lumii Noi. Tematica, desigur, nu mai este noua. Dar poate ca altfel stateau lucrurile in anul 1949, cand piesa a fost scrisa.
In versiunea scenica a lui Felix Alexa, textul apare oarecum reorganizat. Lipsesc scene si personaje din varianta originala, ceea ce se dovedeste a fi spre binele spectacolului care nu are absolut nimic de pierdut, ba, dimpotriva, castiga in concizie si echilibru compozitional. Scena-cheie – dezvaluirea incidentului care a produs ruptura dintre tata si fiu – este plasata intr-un moment parca mai potrivit decat in piesa originala, intr-un moment in care s-a acumulat suficienta tensiune.
Altfel, regizorul Felix Alexa arata mult respect pentru autor si opera sa, neindraznind sa suprime replici care ar fi putut lipsi sau care ar fi putut, macar sa nu se repete. Acesta este principalul „pacat” al textului: este prea american, prea explicit pentru actorii romani si pentru un public de cultura europeana. Si daca mai adaugam si micile stangacii de traducere („Sunteti plini de porcarii”, probabil, din originalul „You are full of bull shit”), este ca si cum o echipa de campioni ar trebui sa inoate intr-o apa care nu le ajunge nici pana la genunchi.
Daca acceptam ca personajul principal este Willy Loman, batranul comis voiajor interpretat de Victor Rebengiuc, atunci vom spune ca motorul intrigii, placa turnanta a conflictelor, este fiul sau, Biff . Acesta este personajul care se afla in conflict cu valorile societatii de consum, cu expectatiile tatalui dar si cu sine insusi. Fiul risipitor care se intoarce, dar nu poate ramane. Tanarul care nu a putut face cariera intr-o companie new-yorkeza pentru ca… „fluiera cantecele tampite in lift”, care isi culpabilizeza tatal pentru nereusita lui. Omul care, la 34 de ani, inca nu are forta sa-si apere deschis propriile valori. Pentru acest rol, regizorul l-a ales pe Serban Pavlu, care, in dese randuri, pare solicitat emotional peste disponibilitatea sa reala. Mi-ar fi placut sa-l vad manifestandu-si altfel furia, nu stiu cum, dar mai putin zgomotos, mai putin ostentativ. Serban Pavlu nu este un coleric, cel putin pe scena. Pana acum, l-am vazut mai degraba stapan pe sine. Abia la scena imbratisarii finale am vazut emotia reala, profunda.
