Byron la Sala Radio: „Sindromul impostorului în 4 acte”

Pe 9 noiembrie, byron vor sustine un concert special la Sala Radio, intitulat „Sindromul Impostorului în 4 acte”, care va marca 18 ani de activitate a trupei. Evenimentul este deja sold out, însă cei care n-au prins bilete pot merge pe 1 decembrie la Expirat la deja tradiționalul concert aniversar.

Conceptul din jurul concertului a pornit de la ideea că mulți artiști, dar nu numai, se confruntă cu sindromul impostorului – sentimentul că nu sunt suficient de buni sau că nu merită succesul pe care îl au, chiar dacă din exterior se vede altceva.

Am stat de vorbă cu membrii trupei despre experiența lor cu acest sindrom, despre cum gestionează ei stările de nesiguranță, atunci când apar,  și despre ce pregătesc pentru concertul aniversar.

Psychologies: De ce ați ales sindromul impostorului ca temă centrală pentru aniversarea de 18 ani? Ce a inspirat această abordare în patru acte?

Dan Byron: Pentru că acest sindrom minunat ne urmărește de 18 ani și ne păcălește să facem chestii din ce în ce mai ambițioase, să depășim niște limite inventate de el. Cele patru acte fac cu ochiul ascultătorilor noștri mai vechi — primul nostru album era structurat în trei acte.

Andrei Ilie: Nu e neaparat o tema pentru aniversarea de 18 ani, ci e un concept pe care s-a intamplat sa il nascocim taman in anul in care trupa isi face majoratul, fapt care si-a facut loc ulterior si in formatul concertului. Ideea noastra a pornit de la a avea un eveniment amplu, de o factura diferita, intr-un altfel de loc, impreuna cu cvartetul. Restul elementelor din concert graviteaza in jurul acestui punct central si se bazeaza pe variantele de orchestratie si formulele instrumentale in care trupa si-a cantat muzica de-a lungul celor 18 ani, concretizate in acte și alaturate ulterior acestei idei principale. Asocierea temei sindromului impostorului cu aniversarea de 18 ani mi se pare, totusi, o legatura fericita, fiindca e ceva ce tine de identitate. Orice artist, de-a lungul unei cariere, incearca sa isi cladeasca o identitate proprie, sa o faca recogniscibila, si chiar sa o si reinventeze la un moment dat. E un proces atat de profund legat de lupta cu sindromul impostorului, incat cele doua ajung sa fie aproape sinonime. Sarbatorim 18 ani de byron, ceea ce, implicit, inseamna ca sarbatorim 18 ani de confruntari continue cu sindromul impostorului.

Sergiu: După 18 ani de tras la vâsle contra curentului ne punem și noi niște întrebări, și cumva titlul a apărut destul de natural, ni s-a părut cel mai simpatic și relevant din sutele de opțiuni pe care le-am avut în vedere. Pentru că, iată, suntem încă aici, suntem mai sus decât am fost vreodată – e bine să te compari doar cu tine însuți – și ne putem întreba și DE CE. Al doilea majorat ne prinde, ca de obicei, interogativi și neliniștiți. Dar, pentru că din minor am trecut în major, suntem și mai veseli și mai mulțumiți. Practic, ne putem simți impostori, dar suntem ok cu asta :)))

Abordarea pe acte a apărut pentru că am vrut să facem ceva diferit de data asta, să facem cumva mai multe concerte într-unul, să fim impostori până la capăt, haha. Va fi un concert mai lung ca de obicei, cu mai mulți invitați și lucruri noi.

Dome: Este un subiect care pe mine, personal, mă preocupă destul de mult și mă și afectează în aceeași măsură. Este ceva de care încerc să scap, dar în același timp nu am cum să nu observ că mi-a influențat și îmi influențează viața în continuare. Am segmentat concertul în 4 acte pentru că ne place să construim și ca să fie o experiență mai captivantă. Începem de la mic, cu momente speciale, și o să aibă un arc, o poveste, un parcurs.

Dany: Am avut o sesiune de brainstorming pentru a găsi un concept pentru spectacolele de teatru și a le oferi o temă mai clară. Ne-am aruncat idei și nume unul altuia (destul de neconvingător) până când Dan a spus „Sindromul impostorului în 4 acte” – acela a fost momentul de „aha!”, chiar dacă nici el nu era sigur de nume! De acolo am început să ne dăm seama ce înseamnă și cum am putea dezvolta ideea într-un concept pentru spectacol, ceea ce s-a dovedit a fi o călătorie foarte distractivă.

Psychologies: În experiența voastră, de ce credeți că sindromul impostorului este atât de frecvent în rândul artiștilor, dar și al altor oameni?

Dome: Lumea artiștilor întotdeauna a fost îmbibată de sentimentul de nesiguranță, de îndoială, de neîncredere în sine. Nu trebuie mult ca din incertitudinile respective să se nască un monstru micuț care îți spune că de fapt nu ești chiar atât de priceput precum zice lumea, și într-o zi se va afla. Și uneori te străduiești să-i dovedești monstrului că nu e așa, alteori nu te mai apuci de nimic. Din fericire, pentru majoritatea artiștilor arta nu e ceva de care te poți lăsa, așa că nu-ți rămâne decât să lupți.

Sergiu Mitrofan: Cred că oamenii de arte, în general, au deseori frustrări și întrebări existențiale, că doar de aia s-au apucat de arte. Iar zona asta, spre deosebire de rat race-ul normal al salariaților, nu e neapărat un concurs, pentru că succesul nu prea e cuantificabil, și categoric nu în venituri. Pentru că e cumva un spațiu cu concurență redusă sau deloc, nici nu prea ai cum să te compari cu prea mulți. Da, X și Y au sute de mii de urmăritori, dar poate că e pentru că fac tot felul de rahaturi populare pe care poate tu nu ai fi pregătit să le faci, deci nu e comparabil. De aici cred că poate decurge foarte ușor un AOLEU, DAR EU NU SUNT DESTUL DE BUN SĂ DEVIN CUNOSCUT VREODATĂ, respectiv un AOLEU, DAR EU NU SUNT DESTUL DE BUN SĂ MERIT SUCCESUL ĂSTA. Cu un aoleu toți suntem datori.

Dan Byron: Poate pentru că ni se spune mereu că tot ce e cu adevărat bun s-a făcut deja.

Andrei Ilie: Una dintre explicatiile pe care mi le dau eu are legatura cu felul in care Zig Ziglar descrie succesul, respectiv momentul in care pregatirea se intalneste cu oportunitatea. Pregatirea si munca de a dobandi anumite competente sunt cuantificabile si pot fi evaluate in mod obiectiv, insa oportunitatea, oricat ar ajunge inapoi pe firul faptic in dreptul unor lucruri generate de tine, tot pare sa aibe un caracter conjuctural. Mai ales in industria muzicala, unde un factor important il reprezinta conexiunile create, independent uneori de cat de mult studiu investesti. Este clar ca un proiect de valoare nu va ajunge niciodata in mainile unui muzician subcalificat, insa, dincolo de un anumit nivel, acel proiect de valoare poate fi in mainile tale doar daca esti prezent in conjunctura aferenta. Asta nu are cum sa nu hraneasca, macar un pic, sindromul impostorului. Banuiesc ca e la fel si in alte domenii.

Dany: Un lucru ciudat despre sindromul impostorului este că, atunci când ți se întâmplă prima dată, nu realizezi că e ceva atât de comun și că li se întâmplă celor mai mulți oameni – și asta te face să crezi cu adevărat în propriile nesiguranțe. Dar este doar mintea ta care se joacă cu tine. Pentru artiști, face adesea parte din „pachet”, dar să-l explorezi (în loc să încerci să-l reprimi sau să-l îngropi) este și un mod foarte terapeutic de a face față acestei provocări. Din experiența mea, acest proces ne ajută să ieșim pe cealaltă parte mult mai puternici.

Psychologies: Ce impact credeți că poate avea asupra fanilor să audă și să vadă reflecțiile anonime ale altora, în special în cadrul unui concert?

Sergiu Mitrofan: Cred că poate fi un exercițiu antropologic foarte interesant. Avem niște idei despre cum vom aborda chestia asta, dar veți vedea acolo ce și cum. În primul rând, e important să realizezi că foarte multă lume a simțit sau simte ca și tine. Chiar și oameni pe care îi privești drept niște somități în domeniul lor. Eu sunt convins că se aplică deseori principiul „cu cât știi mai multe. cu atât realizezi cât de puțin știi de fapt”. Și e ok așa, pentru că nu te plafonezi.

Dan Byron: Cred că cel mai mare impact o să-l aibă asupra celor care își vor auzi propriile gânduri. Dar nu impactul ne interesează, ci conștientizarea că nimeni nu e singur. Multe din problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi sunt destul de comune, iar impresia că sunt doar ale noastre le poate face să pară mai fioroase decât sunt.

Dome: Poate că astfel oamenii o să conștientizeze că e un fenomen mai răspândit decât ar crede, că e mai ușor să rezolvi problemele vorbind despre ele, și că poate nu o să se mai simtă atât de singuri în lupta cu monstrulețul. Sperăm să-i ajute și concertul, Sala Radio fiind un loc mai aparte.

Andrei Ilie: A afla ca nu esti singur in lupta pe care o duci, oricat de personala e, poate fi linistitor si te poate ajuta. Sa vezi ca sunt si alti oameni care experimenteaza aceleasi lucruri ca si tine, si poate chiar conectarea cu ei, poate sa duca la inspiratie, motivatie si ulterior castigarea unor lupte personale importante.

Dany: Sper că, prin această experiență, oamenii vor înțelege că nu sunt singuri. Sindromul impostorului este ceva ce tindem să ținem aproape de sufletul nostru, dar să știi că atât de mulți alții din jurul tău simt la fel este un mod foarte puternic de a aduce oamenii împreună. Faptul că are loc în cadrul unui concert poate crea un sentiment de comunitate și mai puternic.

Psychologies: Cum se simte pentru voi, ca artiști, să abordați un subiect atât de personal și să vă conectați cu publicul printr-o vulnerabilitate împărtășită?

Andrei Ilie: E un exercitiu de vulnerabilizare, care ca orice exercitiu, la inceput nu prea iti e la indemana. Devii din ce in ce mai confortabil pe masura ce il faci, iar deschiderea in privinta lucrurilor astora foarte personale are un risc diminuat pe masura ce conexiunea cu publicul creste. O legatura cu semnificatie intre tine, ca artist, si publicul tau, se poate face doar daca ii permiti sa te cunoasca. Ceea ce, pana la urma, nu e neaparat greu fiindca si noi artistii, suntem fani ai altcuiva la randul nostru.

 Sergiu Mitrofan: Păi cam ăsta e 101-ul artistului – dezvăluirea sinelui. Tot ce facem e foarte personal și real și mereu a fost așa. Nu mi se pare nimic special aici față de ce facem de obicei. Arta este destul de exhibiționistă în esența ei. Poate la actori o fi altfel, dar eu unul nu știu să transmit ceva ce nu simt.

Dany: Arta este la cel mai mare potențial al său atunci când te lași vulnerabil. Această deschidere și faptul că permiți oamenilor să intre în gândurile și sentimentele tale este ceea ce face ca arta să fie relaționabilă și creează o conexiune cu ceilalți. Să te deschizi în felul acesta pentru prima dată este un proces înfricoșător, dar imens de eliberator și plin de recompense. Cel mai frumos lucru este că oricine poate face asta, iar arta poate lua multe forme. Trebuie doar să-ți lași garda jos.

Dan Byron: Arta este vulnerabilă și personală, altfel nu prea mai e artă…

Dome: La un concert, cel mai important lucru întotdeauna este schimbul de energie dintre artist și public. Cu cât rezonează publicul mai mult cu mesajul din muzică, cu atât mai puternic este fluxul de energie. Este un cerc nevicios, unul care alimentează și vindecă.

Psychologies: Care sunt modalitățile prin care voi, ca formație, gestionați aceste momente de îndoială personală și vă păstrați echilibrul în fața provocărilor artistice și succesului?

Dan Byron: Până la această aniversare nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta. Eu unul nici nu țin minte să mă fi gândit. Până acum puțin timp eram destul de convins că n-am sindromul impostorului. În epoca asta suntem învățați să ne ascundem chiar și față de noi înșine. Dar îndoielile fac parte din echilibru, altfel am fi atât de încrezători încât am pica pe cealaltă parte a sârmei ăsteia pe care mergem în fiecare zi.

Sergiu Mitrofan: Nu suntem cu toții afectați în mod egal sau simultan de îndoieli, așa că probabil media e constantă, de fiecare dată când o ia cineva razna ceilalți sunt acolo să ajute. Uite, deși în multe privințe e mai greu să păstrezi o trupă decât să fii artist solo și sunt multe neajunsuri acolo, din punctul ăsta de vedere cred că ideea de echipă foarte legată pe care te poți baza este un plus enorm care compensează orice altceva. Aș zice că e important să ai măsura valorii sau imposturii tale în primul rând prin ochii colegilor care te cunosc cel mai bine și sunt mai obiectivi decât tine însuți. Dacă nu-s angajații tăi, desigur.

Dany: Pentru mine, cel mai bun reminder este întotdeauna că ești acolo (oriunde ar fi acel „acolo”!) cu un motiv. Orice ai făcut pe drum este ceea ce te-a adus în poziția de a fi unde ești acum. Te vei îndoi de tine, dar nu ai nevoie să o faci – pentru că vei fi mereu cel mai aspru critic al tău, dar cei din jur rareori te privesc așa.

Andrei Ilie: Exista un nivel de camaraderie si incurajare reciproca foarte ridicat la noi in trupa. Au existat si momente tensionate, fiecare dintre noi le experimenteaza in dreptul lui, dar vorbim despre asta, ne asiguram spatele unul celuilalt si ne sustinem unii pe altii indeaproape. E o atmosfera foarte placuta intre noi, ne respectam foarte mult, iar asta ne ajuta in tot ce facem.

Dome: Ca individ știu că am acumulat suficientă experiență încât să mă descurc în situații mai dificile, iar ca membru al trupei am încredere în colegii mei, știind că o să mă susțină acolo unde am eu lipsuri și că mă iubesc așa cum sunt.