„Poezia ramane supapa de protectie, fereastra catre vis, prietenul fidel la care ne intoarcem in perioadele albastre…“
Radu Bata preda franceza francezilor si in timpul liber, scrie poezie. Pe care o numeste, frivol si autoironic, „poezeta“, si care rimeaza cu „dramoleta“. Dar poezetele sale sunt departe de a fi dramolete. Ele au adesea un suflu dramatic foarte serios, ca atunci cand, intr-o seara perfecta si senina de vara, se intuieste furtuna de maine.
De ce poezete si nu poezii?
Poezia e o institutie cu trena milenara, cu traditii si lauri academici in par, in fata careia ne-nclinam pana la cer. Poezeta are coafura mai rebela, mai creste si ierburi salbatice in capilaritati, e mai zglobie, mai nonsalanta.
Poezia e o doamna foarte respectabila care se tine minunat in ciuda varstei, mereu imbracata la 4 ace, impecabila. Poezeta e mai sleampata, nu umbla dupa respect, umbla dupa placeri. Poezia e o gradina franceza, regala (doar e regina genurilor literare).
Poezeta e mai curand un teren de joaca in care norii fraternizeaza (fara deosebire de nationalitate) si caramizile infloresc (fara sa le pese de ce zice lumea).
Poezia, asa cum e ea reprezentata prin manualele sau librariile franceze — era deja o afacere complicata pentru tinerii pe care-i pregateam. Si pentru mine e o treaba mult prea serioasa si lacramoasa.
De aici pana la poezeta n-a fost decat un pripas. Poezia are parinti recunoscuti, patronime memorabile, poezeta e copil din flori.
Ce sens mai are sa citim poezie azi, cand totul e nepoetic si realitatea e tot mai rapida? Ce sens are sa mai scriem poezie?
Avem nevoie de poezie ca de aer proaspat, tocmai pentru ca «totul e nepoetic si realitatea e tot mai rapida». Poezia ramane supapa de protectie, fereastra catre vis, prietenul fidel la care ne intoarcem in perioadele albastre, cand nu gasim un umar pe care sa ne sprijinim.
Daca ne purtam frumos cu ea, poezia ne e inger pazitor. Daca imblanzesti poezia, poti s-o iubesti, s-o citesti si s-o scrii. Fenomenul e reciproc: si ea pe tine. Si atunci, sa te tii terapie!
Cum se descurca un poet roman de limba franceza intr-o cultura simandicoasa cum e cea franceza?
Eu nu-s chiar poet. Cand incepi sa fii etichetat, ai de ce sa fii ingrijorat. Poetii care se considera poeti isi asuma statutul de poet si intra in costumul de poet pentru a iesi in oras, nu sunt poeti.
Poezia e o haina prea mare ca s-o porti, fluiera vantul prin tine. Cultura franceza are volume voluminoase cu pagini glorioase, dar secolul luminilor e departe. Nu mai e chiar asa de simandicoasa: face multe compromisuri cu piata.
Are, azi, intr-o foarte mare masura, obligatie de rezultat, de sustenabilitate. Si Victor Hugo ar face azi studii marketing, ar avea manager, retele de comunicare, ar fi prezent pe Facebook si Twitter, ar avea poate chiar si agent literar ca sa «existe»: sistemul e necrutator, impermeabil, greu isi mai face loc cultura cu C mare in el.
Ma descurc destul de bine in limba franceza: o predau, la toate nivelele, de decenii. Si cum nu-mi fac planuri pe cometa, nu am asteptari majuscule de la nimeni, nu-mi doresc recunostinta grangurilor din domeniu (le stiu mecanismele), sunt bucuros cu reactiile cititorilor obisnuiti.
Pe Babelio, de exemplu, un site foarte vizitat, diversi cititori fac cronici, dau note si extrase din carti. Mi se par mai relevante feedbackurile lor decat cele ale criticilor cunoscuti.
Care e starea poeziei in Franta? Dar in Romania?
N-am parcurs hexagonul liric in lung si-n lat, nu-i cunosc toate fatetele, dar, din ce am observat, poezia franceza «mainstream» este muribunda. Si in librariile mari gasesti greu etajera, din ce in ce mai mica, cu poezie.
Iar cand incepi sa rasfoiesti plachetele inghesuite acolo, iti vine sa te duci sa plantezi varza, sa-ti faci harakiri, sa emigrezi pe luna: contemporanii practica o poezie pretioasa, pompoasa, cu imagini cautate cu lumanarea, de zici ca sunt niste resturi radiculare ale dintilor albi de altadata.
Au aparut, din fericire, 2-3 cvadragenari care mai ies din manierismul asta de naftalina. Mai vin raze de speranta din revistele mici, de nisa. Provincia, miscarile alternative (cum ar fi slamul) pot veni cu perfuzii mai concludente.
Nu cunosc bine poezia romana din ultimele decenii, sunt plecat din 1990. Dar cu siguranta, in dimensiunea asta, stam mai bine: nu degeaba se spune ca «romanul s-a nascut poet».
Poate avem in gene «apa-de-viata» (eau-de-vie), de acolo ni s-o fi tragand poezitudinea. Francezul nu stie ce miracole rateaza cantonandu-se intr-o lirica de epigoni. Ar trebui sa schimbe placa: la Poésie est morte, vive la Poésie!
Citeste si:
Radu Bata – Poezia e un exercitiu de detoxifiere
Daniela Luca: poezia are o valoare de vindecare
Foto: arhiva personala
