Ce vor femeile. Unde se termină curtoazia și unde începe hărțuirea sexuală
Campania #metoo din social media a scos la iveală faptul că hărțuirea sexuală este peste tot. În scara blocului, în birouri, la Hollywood, oriunde femeile se simt agresate de câte un individ prea insistent și care, de obicei, e într-o poziție de putere.
Citește și:
Cum arată hărțuirea sexuală, de la Hollywood la Mizil (și-napoi)
Am avut recent o discuție cu un amic, unul din cei mai inteligenți și curtenitori bărbați pe care îi cunosc. Mi-a spus că are insomnii zilele astea pentru că se gândește că gestul său de a acorda brațul unei femei sau de a-i îndrepta o șuviță de păr unei prietene poate fi interpretat drept hărțuire sexuală.
Să lămurim lucrurile:
Hărțuirea sexuală e un act de violență asupra unei femei (chiar și bărbații – gay sau hetero – spun că au pățit astfel de agresiuni); e un act izolat sau repetat, care face victima să se simtă prost, iar emoțiile merg de la un vag disconfort la teroare pur și simplu.
Cred că e necesar un inventar al acestor gesturi, vorbe și comportamente, ca să priceapă toți care e diferența între curtoazie lăudabilă, a face curte și hărțuire. Încă o remarcă: de obicei, femeile știu care e diferența între curtoazie și agresiune sexuală. Una e să îi deschizi ușa femeii când intră, alta e să-i atingi fundul, pieptul sau orice altceva în acest proces. Repet: femeile știu diferența. Pentru bărbați e simplu: NU înseamnă NU. Nu înseamnă nici DA și nici POATE. Atâta trebuie să știe orice Gigel înfierbântat.
Dar mulți bărbați spun că această campanie nu e decât un nou prilej de a-i pune la colt, că nu vor mai îndrăzni să abordeze o femeie. Nu văd de ce. Poți aborda o femeie decent și respectuos sau agresiv și prostește. Femeile nu spun despre hărțuire ca să-i inhibe pe bărbați, ci ca să-i educe pe cei care nu știu cum e cu granițele interpersonale.
Feminismul și ceea ce acceptă sau nu acceptă femeile
Femeile vor să fie respectate. Tratate ca niște egale, nu ca și când ar fi de neatins, mult prea fragile și neajutorate, dar nici de parcă ar fi bărbați, și pot orice.
Vor să fie respectate diferențele de gen, experiențele feminine, și luate în calcul. O femeie care tocmai a născut are nevoie de altceva de la lume decât un bărbat. E vorba de egalitate în drepturi, nu de ștergerea granițelor între sexe. Suntem diferiți, și e foarte bine așa.
De aia e bună discuția despre sexism, despre femei și bărbați: pentru că ne educăm mutual despre cine suntem, noi, femeile și bărbații, ce putem și ce nu putem. E foarte mult de aflat pe acest teren.
Avem creiere diferite, creierul femeii este influențat comportamental de estrogen, pe când cel masculin de testosteron. Asta are implicații mari și în general puțin cunoscute. Femeile știu bine ce pot să facă și ce nu, preferă diferențierea și prețuiesc curtoazia.
Ele chiar deplâng absența curtoaziei din partea bărbaților de azi. Mă rog, din partea multora dintre ei. Regretă că gesturile de politețe au fost uitate.
Iar bărbații cred că feminismul asta a însemnat: femeia nu mai vrea să-i deschizi ușa sau portiera, sau să-i plătești cina la restaurant, că poate și ea.
E drept, excesele și radicalismele feminismului au dus și acolo: la ideea că femeile pot să le facă pe toate, ba chiar mai bine decât bărbații. Știu și bărbați care au trăit în SUA și Canada și povestesc de neliniștea lor de a face orice gest de curtoazie față de femei, de teamă că poate fi interpretat drept hărțuire.
Mai e ceva: gesturile acestea au o componentă culturală: ceea ce e inadmisibil în Canada, în Cuba e pasabil, ba chiar un compliment flatant. Ca de obicei, e de judecat în context: ceea ce e permis la club nu e permis la birou. Și chiar dacă e permis, e cazul să fii atent la semnalele pe care le dă femeia aia (sau bărbatul pe care ți s-a pus pata) și dacă e NU, atunci e NU. Simplu.
#metoo e o aberație feministă?
Contestatarii campaniei #metoo spun că și asta e o aberație a feministelor, un exces al politicii stânga, corectitudine politică în cel mai grosier sens, bla-bla. Așa o fi?
Feminista radicală Gloria Steinem e celebră pentru replica ei: „O femeie are nevoie de un bărbat precum are nevoie un pește de o bicicletă“ (de fapt a spus-o Irene Dunn).
Poate că, la momentul respectiv, astfel de afirmații radicale făceau mesajul auzit. Nu mai e cazul. Dacă nu o spune nimeni, o spun eu: da, femeile pot face foarte multe dintre lucrurile pe care le făceau în chip tradițional bărbații. Dar asta nu înseamnă că vor să le facă.
Nu vor să muncească cât doi pentru a crește și educa progeniturile. Vor un partener pentru asta. Nu vor să plătească nemțește peste tot. Pot să o facă, dacă relația e strict de prietenie, ele chiar se oferă să o facă deseori, dar în context sentimental, gestul lui Gigel de a plăti la restaurant, cu discreție, rămâne un gest de curtoazie.
Vor să fie curtate, tratate respectuos și cu eleganță. Simplu.
Nu vor să împingă valizele, ci vor să fie ajutate, pentru că, fizic, femeile sunt mai fragile decât bărbații. Vor să fie apărate în situație de conflict de către bărbații din jur sau de către partener. Femeile sunt mai afectate de stresul interpersonal, mai vulnerabile la anxietate și depresie din această cauză.
Deci, dacă vedeți că o colegă e hărțuită verbal, persecutată, nu vă așteptați să o auziți la rândul ei înjurând birjărește, pentru că, prin natura educației și a creierului ei marcat de estrogen, și nu de testosteron (hormonul agresivității), femeia luptă altfel în arena conflictelor sociale: femeia e mai puțin agresivă, cooperează sau cedează (asta, pentru cei care cred că agresorul ar trebui să primească în 100% din cazuri un șut în testicule – nu știm să facem asta).
A fost nevoie de un scandal la Hollywood …
Eu atrag de ceva timp atenția asupra fenomenului, am scris pe tema asta de ceva timp, dar părea că oamenii nu o iau în serios. Dar totul avea un aspect cam prea sexy, ca în „Disclosure“, filmul cu Demi Moore și Michael Douglas. Aiurea. E o infracțiune.
http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/hartuirea-sexuala-nu-e-o-gluma-2-2137762
A fost nevoie de un scandal la Hollywood ca să devină oamenii conștienți de cât de răspândit este. Celor spun că e inutil să stai pe Facebook și să povestești ce ți s-a întâmplat, eu le zic așa: eu am scris despre asta iar și iar, și nimeni nu a reacționat.
Foarte bine că femeile au prins curaj. Solidaritatea și mișcarea socială amplă sunt bune, securizante. Celor care tot mai cred că e inutil, le spun replica lui Cocoșilă, din Moromeții, știu ei care e.
De la cititori vin texte ca cel de mai jos, care arată cum poate o victimă să fie pur și simplu înfrântă psihologic:
http://www.psychologies.ro/ganduri-de-la-cititori/avut-o-aventura-cu-seful-meu-cu-25-de-ani-mai-varsta-2160886
Hai să vedem ce e hărțuirea sexuală la birou. Găsim la o primă căutare:
E atingerea repetată a corpului unei alte persoane la locul de muncă. Masaje necerute, mângâieri în locuri tradițional rezervate doar partenerului.
Dar care e limita? Unde e prietenia și unde se exagerează? De pildă, eu am colegi și prieteni bărbați pe care îi primesc în spațiul meu personal, pe care îi îmbrățișez deseori și a căror atingere e clar nesexuală, e prietenoasă. Până aici ne situăm pe terenul sănătos al interacțiunilor între sexe.
Dacă X sau Y ar face un gest erotic, mi-aș da seama. Așa cum își dau seama toate femeile cu ceva experiență sentimentală, socială în sens larg, atunci când gestul de căldură e mai mult de atât.
Dacă nu mi-ar conveni acel gest, aș da de înțeles în mod clar, verbal sau gestual, fără a face o dramă din asta. Dacă X sau Y insist, atunci da, vorbim de hărțuire.
Ce vreau să spun este că aceste jocuri sociale sunt în permanență rulate, granițele negociate și stabilite, verbal sau nonverbal, fără a se ajunge măcar la ideea că e hărțuire.
Dar dacă, de exemplu, un coleg mă invită în oraș iar eu refuz, și el insistă cu apropourile după ce i s-a dat de înțeles clar că nu e cazul, da, putem vorbi de agresiune.
E foarte neplăcut să fii ținta afecțiunii necontrolate, chiar a obsesiei cuiva. Dar se întâmplă, nu suntem foarte stăpâni pe emoțiile noastre puternice (iar Erosul este, poate, cea mai puternică). Dar trebuie să-ți revii în simțiri când nu-ul e clar.
Dar poate că granițele nu mai sunt așa de clare în această lume în continuă schimbare. „Blurred lines“, vorba cântecului… Așadar ce mai e hărțuirea?
Distribuirea unor imagini cu tentă sexuală ale unui coleg/colege de la birou. Expunerea de obiecte, imagini sau postere cu tentă sexuală la locul de muncă.
Rularea de videoclipuri, melodii sau jocuri cu tentă sexuală la muncă. În ultimele două cazuri, anumite persoane s-ar putea simţi vizate de aceste acţiuni.
De aceea multe companii au politici explicite de descurajare a interacțiunilor prea jucăușe între angajați.
Hărţuitorul este pasibil de închisoare de la 3 luni la 1 an
Mulţi români nu ştiu că legea îi protejează împotriva hărţuirii sexuale. Această infracţiune este reglementată în art. 223 – Cod penal, care trebuie coroborat cu normele din Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi.
Articolul 223 din Codul penal incriminează: hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţă pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.
Legea prevede că hărţuitorul este pasibil de închisoare de la 3 luni la 1 an.
Celor care tot mai cred că e inutil, le spun replica lui Cocoșilă, din Moromeții, știu ei care e.
Foto: 123rf.com
