Internetul te face prost, agresiv și foarte încrezător în ideile tale false. Iată cum:

Dacă nu aș fi fost jurnalistă, dacă nu aș scrie pentru acest site și încă vreo câteva, probabil că mi-aș fi închis până acum contul de Facebook. Dar sunt jurnalistă, și scriu pentru ca mesajele mele să ajungă la cât mai multă lume. Astfel că am cont de Facebook și îmi promovez textele pe Facebook tocmai în acest scop: ca să ajungă la public ceea ce scriu. Altfel, Facebook e o pierdere de vreme pentru mine.

Citește și:

De ce le sunt recunoscătoare profesorilor mei

Dezvoltarea personală azi, curat meșteșug de tâmpenie

Nu trebuie să vă mai spun că Facebook este o sursă de dinamitare a atenției mare cât casa pentru toată lumea. Poate cea mai mare din istoria recentă.

Nu trebuie să vă spun că suntem toți dependenți de tehnologie și vom fi dependenți în continuare, în număr din ce în ce mai mare.

Pentru că abia acum își pun problema oamenii deștepți că s-ar putea să existe o problemă…

 

Cineva acolo te vrea captiv

Între timp, cei care lucrează asiduu la dezvoltarea unei dependențe comportamentale cum e cea de tehnologie își fac liniștiți treaba și o fac bine.

Ei sunt ingineri cu studii de psihologie al căror scop e exact ăsta: să te agațe definitiv, să stai pe site, să nu mai pleci de acolo. Chiar așa se și numesc (neoficial, dar cât se poate de public): addiction engineers.

Vei fi tot mult sclavul telefonului tău mobil. Copiii tăi, la fel. Nu-ți face iluzii, asta nu le dezvoltă vreo capacitate intelectuală pe care, vezi Doamne, nu o aveai tu când erai mic, și astfel ei vor crește mai deștepți și mai adaptați decât tine. Nu.

Vor avea un attention span mai mic decât al tău, pentru că vor fi obișnuiți să obțină satisfacție imediată, vor fi incapabili să creeze mare lucru, să-și pună mintea la contribuție, pentru că nu vor fi antrenați să se gândească activ la o problemă, ori să stea degeaba pur și simplu, lucru vital în rezolvarea de probleme și creativitate.

Vor fi (probabil) mai prost socializați, mai puțin capabili să interacționeze cu alții în moduri obișnuite sau mai subtile. Pentru că socializarea e un sport care se deprinde și se rafinează continuu.

Deja mulți adolescenți sunt convinși că pornografia e cam tot ce trebuie să știi despre sex. Halal educație sentimentală.

Am citit recent un articol despre o adolescentă care are o pagină de câteva sute de mii de fani pe Facebook, și care își expunea nurii în filmulețe și fotografii cam deocheate pe pagina ei.

Ok, e tânără și neștiutoare, îi place să provoace, să fie flatată de privirile hulpave ale bărbaților. Ea e un caz extrem, dar Facebook ne face pe toți un pic exhibiționiști…

Steve Jobs nu-și lăsa copiii în fața ecranului. Alți cunoscători ai lumii tehnologiei au făcut la fel: Chris Andreson, redactor șef al revistei Wired, are 5 copii care nu au voie să aibă vreun telefon ori tabletă în camerele lor.

Evan Williams, fondatorul Blogger, Twitter și Medium, a cumpărat sute de cărți pentru cei doi băieți ai lui, niciodată nu le-a luat tabletă.

Walter Isaacson, biograf al lui Jobs, a petrecut destul timp cu familia acestuia și a spus că „nimeni nu scotea vreun telefon sau alt obiect electronic, copiii nu păreau să depindă de vreun astfel de instrument.“

Se pare că cei care produc tehnologie urmează prima regulă a dealerilor de droguri: Never get high on your own supply.

 

„Pe vremea mea… “

Poate credeți că am eu ceva cu Internetul și că am devenit o paseistă care începe toate frazele cu: „Pe vremea mea…“ Adevărul este că sunt fascinată de Internet. E un laborator enorm pentru a studia comportamentul uman.

Ceea ce se poate vedea în acest laborator e uneori minunat (campanii de strângere de fonduri, colaborare fără granițe între oamenii de știință, articole la care eu, una, nu aș fi avut acces acum 10 ani fără abonamente costisitoare la revistele de hârtie, povești formidabile, muzică, artă și literatură senzațională la un clic distanță).

Dar se mai poate vedea și câtă prostie umană conține Planeta. Și asta e deprimant.

Se poate vedea cum oamenii nu pot susține o discuție decentă pe Facebook fără să se scuipe (virtual, nu știu cât de curajoși ar fi offline), nu pot să-și analizeze reciproc argumentele, devin inflamați emoțional, lasă orice urmă de gândire rațională, la rece, se insultă, și, finalmente, se blochează reciproc.

Chestia asta mi s-ar părea amuzantă, dacă nu ar fi tristă și periculoasă. Pentru că, dacă îți tot blochezi adversarii, în timp ajungi să ai în cercul tău doar pe cei care gândesc ca tine. Și vei trăi într-o bulă comodă de idei împărtășite, și apoi vei avea mari surprize să constați că restul lumii gândește altfel. Surprizele vin, de exemplu, la alegeri.

 

E crucial să analizezi ce vrea adversarul, să ai răbdare cu el

Viitorul umanității arată rău în absența puterii de a analiza și de a înțelege felul cum celălalt gândește diferit de tine. Atenție, nu spun să accepți felum cum gândește. Pentru că unele idei sunt inacceptabile (cum ar fi cele proferate azi de Coaliția pentru familie).

Dar a avea răbdare să analizezi faptele, să înțelegi ce anume îl face pe celălalt să gândească așa și nu altfel, asta e salvarea noastră de la o percepție profund părtinitoare asupra lumii (englezii îi spun „bias“). Și de la adâncirea rupturii între grupuri, partide, etc.

Dintotdeauna, sursa păcii sociale a fost dialogul. Odată cu Facebook și scuipăturile de acolo, rupturile sociale se ascut. „Te blochez, nu vreau să vorbesc cu tine, nu te înțeleg, nu vreau să te înțeleg.

Acțiunile tale mă vor lua singur prin surprindere, dar pentru moment am parte de liniște și nu trebuie să-ți citesc tâmpeniile și să mă enervez.“ Evident, nervii înseamnă stres și vrei să eviți asta. Dar dacă nu te-ai enerva? Dacă ți-ai menține capul limpede chiar când vezi cât de încuiat e celălalt?

 

Eu te înjur, tu mă înjuri, noi ne înjurăm. Și unde am ajuns?

Desigur, tot pe internet, vedem cum oamenii renunță la orice regulă de politețe și dau drumul la insulte. Offline nu ar avea tupeu, pentru că s-ar trezi poate cu un șut de la adversar.

Dar internetul anonimizează și te face să te simți în siguranță în fața tastaturii. Chiar dacă ai o poză de profil real, faptul că nu ești în arena reală, îți dă curaj.

Apropo de laboratorul de comportamente care e Internetul, am văzut foarte puțini oameni care tolerează adversitatea, care vorbesc politicos celor care îi atacă. Și am văzut extrem de puțini oameni care fac diferența între ideile omului și omul însuși.

Majoritatea ajung repede la atac la persoană și asta mi se pare de-a dreptul… de rahat.

 

Internetul ne prostește mai mult decât ne deșteaptă. Mai bine citiți cărți.

„Acestea sunt vremuri periculoase. Niciodată în istorie oamenii nu au avut acces la atâta cunoaștere și totuși să fie atât de rezistenți la a învăța ceva“. Asta spune Tom Nichols, autorul cărții „The Death of Expertise. The campaign Against Stablished Knowledge and Why It Matters“.

Mai spune el: „Asistăm la moartea expertizei în sine, la o prăbușire alimentată sistematic de Google, de miile de bloguri și de Wikipedia, a distincției dintre studenți și profesori, între cei care știu și cei care nu știu. Cu alte cuvinte, între cei care au performanțe într-un domeniu și cei care nu au nimic…“

Te doare capul? Google it. Găsești acolo ce trebuie să iei. Dai peste cuvântul „autism“? Dai un search și îți apar nenumărate site-uri pe care scrie că autismul e cauzat de vaccinare.

Internetul a democratizat exprimarea. Oricine poate scrie pe Internet ceva, orice. Eu pot să scriu că Pământul e plat. Sau că m-au răpit extratereștrii.

Cred că aș găsi niște adepți ai ambelor idei și mi-aș face un grup de fani în lumea asta. Oricine poate arunca pe net ceva și se găsesc destui să creadă orice aberație.

Spune Nichols: „Unii oameni, oricât de nedelicat sună, nu sunt destul de inteligenți să știe când greșesc. Oricât de bune le-ar fi intențiile.

Așa cum nu suntem toți capabili să cântăm o melodie sau să desenăm o linie dreaptă, la fel, nu toți pot să gândească corect, nu recunosc propriile greșeli și nici lipsa lor de talent în a construi un argument logic…“

Voilà. Punctul pe I.

 

Oamenii proști sunt siguri de ei înșiși

Există un efect descoperit în psihologia socială de care ar trebui să vorbim mai mult, tot mai mult: efectul Dunning Kruger.

Cei doi psihologi care i-au dat numele au descoperit că oamenii mai slab pregătiți (mai proști, pe românește), erau mai încrezători în a-și exprima ideile și a le apăra cu fervoare.

Cei mai inteligenți puneau mai puțină energie în discutarea și apărarea ideilor lor. Pentru că cei inteligenți au capacități meta-cognitive mai dezvoltate.

Oamenii mai destupați la cap se îndoiesc asupra propriilor idei, aplică filtre de diverse feluri, relativizează, gândesc statistic. Ei se gândesc la felul cum gândesc. Asta e metacogniția.

Finalmente, din ceea ce constat eu, oamenii deștepți nu au răbdare cu proștii, și se retrag în cercul lor cu alți oameni deștepți. Asta se cheamă elitism și nu e văzut cu ochi buni.

 

Să gândim statistic și ne-emo despre gay

Pe net statistica nu e populară, pentru că pe net primează emoția. Emoția viralizează mesajele. Statistica e o ramură a matematicii care se ocupă de colectarea și interpretarea datelor, și care e folosită în a înțelege corect felul cum funcționează lumea asta.

De pildă, statistic vorbind, este foarte safe ca homosexualii să adopte copii. Foarte multe cazuri de copii adoptați de gay ajung OK în viața adultă.

Dar apare câte o poveste foarte, foarte emo pe net, despre câte unul care e nemulțumit că a fost crescut de un cuplu gay și își face publică nefericirea.

Grupuri anti-gay sar pe povestea respectivă și o viralizează („Uite ce se întâmplă când gay-ii adoptă, ajunge copilul nefericit și depresiv…“). Dar povestea respectivă e una la câteva milioane.

Restul de povești fericite de ce nu-s luate în calcul?! De ce oamenii aceia nu gândesc statistic, la scara unei populații reprezentative? Simplu, pentru că ei nu știu acest principiu meta-cognitiv (gândirea statistică) și nu-l aplică.

Eroarea lor se numește „Știu eu pe cineva…“ Și eu știu un copil adoptat, care a ajuns drogat pe stradă, dar asta nu înseamnă că toți copiii adoptați ajung drogați pe stradă.

În plus, oamenii gândesc afectiv, și au un bias de confirmare puternic în gândire (dacă ești anti-gay, poveștile triste îți vor confirma convingerea și o vor întări; dacă ești puțin mai citit, cu o perspectivă mai largă, vei spune că e doar o poveste tristă de adopție cum mai sunt și altele, inclusiv la cupluri heterosexuale).

A deveni conștient de aceste biasuri e crucial. Dar vrei să devii? Dacă ești homofob din pruncie, de ce să-ți schimbi ideile?

Acestea nu sunt întrebări simple, nici răspunsurile nu-s de colo. Suntem departe de a crea subiecte de educație care să îi facă pe copii să vadă felul cum ar putea gândi greșit sau corect.

Deși eu aș face asta, începând de pe la clasa noua, la orele de logică. Sau le putem pune în mână cărți din care să afle aceste lucruri.

Cert e că ar trebui să le explicăm de ce Internetul e „curat meșteșug de tâmpenie“ (vorba hâtrului Ion Creangă) în marea parte a timpului. Și să-i trimitem să dea o fugă la un fotbal pe maidan, în loc să stea pe Internet.

Foto: shutterstock.com