„Unii oameni consideră că au făcut destul, că nu mai depinde de ei, că alţii au de făcut, şi că aşa e să fie: unii cu sărăcia, alţii cu bunăstarea… “
Ștefan Dărăbuș este Director regional pe Europa Centrală și de Sud, al fundaţiei Hope and Homes for Children. Am publicat ieri o primă parte a interviului în care vorbeşte despre situaţia copiilor instituţionalizaţi din România.
Cum este situaţia în ţările dimprejur în ceea ce priveşte protecţia copiilor instituţionalizaţi?
Efortul statului român în ceea ce priveşte protecţia socială este scăzut, dacă-l punem în perspectivă cu media de la nivelul Uniunii Europene.
Cheltuielile cu protecţia socială pe locuitor sunt, în România, printre cele mai mici din UE: de 3,6 ori mai mici decât media UE-27. În acelaşi timp, cheltuielile sociale în România reprezintă 18% din PIB, pe când media UE-27 e de 30%.
Dacă raportăm numărul de asistenţi sociali la numărul de locuitori, România, cu cei aproape 5.000 de asistenţi sociali activi, raportat la locuitori, are un raport de 4.300 locuitori per asistent social, ceea ce e foarte mult sub nivelul altor ţări europene precum Suedia (1/300), Marea Britanie (1/600), sau Italia (1/1600).
România continuă să aibă cele mai ridicate rate ale mortalităţii infantile şi ale copiilor sub un an dintre ţările Uniunii Europene (9,5 ‰ faţă de media europeană de 4‰).
Anual, cel puţin 8.000 de femei însărcinate nu apelează la serviciile de asistenţă prenatală şi nimic nu le ajută să facă asta. Peste 40% dintre decesele înregistrate la copiii cu vârsta de sub cinci ani survin din cauze ce pot fi prevenite.
Iar unul din cinci copii din gospodăriile extrem de sărace are o greutate mult prea mică la naştere.
Aşadar, depinde unde ne uităm: dacă privim în Uniunea Europeană, acolo unde e locul nostru, acolo unde ne aflăm, atunci putem spune că stăm prost.
Deşi, acum, cu ultimele evoluţii din Polonia, de pildă, care reinventează leagănele şi instituţionalizarea copiilor între 0 – 3 ani, suntem într-o situaţie mai bună, pentru că, în mod legal, nu mai avem leagăne, singurii bebeluşi încă instituţionalizaţi sunt cei din secţiile de maternitate.
Dacă privim înspre restul Europei, atunci stăm bine, pentru că totuşi nu putem compara problemele cu care se confruntă copiii şi familiile sărace din ţările din afara Uniunii Europene cu ceea ce se întâmplă în ţara noastră – de bine, de rău, suntem pe calea cea bună, riscul e să nu ne complacem într-atât, încât să considerăm că am făcut suficient şi să uităm să ducem reformele la bun sfârşit.
Ce ar putea face orice om din ţara asta pentru acei copii ? Ce pot să fac eu, de pildă ?
Să vadă dincolo de prejudecăţi, dincolo de locurile comune în care sunt încorsetaţi şi aceşti copii, şi părinţii lor.
Să treacă peste mentalităţile învechite, anacronice, peste şovinisme, peste rasisme şi judecăţi de valoare ieftine, şablonizate, care vin să găsească ţapi ispăşitori în părinţii săraci, sau în etnia acestora.
Să provoace conversaţii autentice, constructive, care să aducă soluţii, nu doar să suscite la ură, la ostilitate şi la rasism. Să accepte diversitatea, să înţeleagă că pot participa la rezolvarea unor probleme crunte din jurul lor, nu doar să participe pasiv, în calitate de martori, ca la un spectacol de teatru.
Să nu mai tot arate cu degetul spre alţii, să se privească în oglindă şi să se întrebe cum pot face din lumea asta una mai bună, prin fapte concrete, prin ei înşişi, fără să aştepte soluţii şi rezolvări doar de la alţii.
Să fim mai modeşti, mai umani, să încetăm să ne tot detaşăm atâta de durerea, de suferinţa din jurul nostru. Să începem de aici şi vom putea face multe.
HHC a lansat recent studiul despre închiderea instituţiilor pentru copii. Care sunt paşii pentru închiderea unei astfel de instituţii?
Studiul lansat anul acesta e al doilea pe care-l publicăm noi despre procesul de dezinstituţionalizare şi despre închiderea instituţiilor pentru copii. Primul l-am publicat în 2005.
De atunci, am făcut sute de proiecte şi am învăţat nişte lecţii pe care le regăsiţi în paginile studiului recent publicat. Pentru a nu intra în detalii, voi spune doar elementele principale: închiderea unei instituţii e un proces complex, care are o dinamică aparte şi în care cei mai importanţi sunt copiii.
Într-un astfel de proiect intră nu doar copiii aflaţi într-un moment dat în instituţie, ci şi cei care urmează să intre în instituţie şi şi cei care ies.
O instituţie e suma copiilor care au suferit prin instituţionalizare.
De regulă, instituţiile au o istorie de multe zeci de ani, aşadar generaţii şi generaţii de copii au fost supuşi relelor tratamente şi abuzurilor datorate instituţionalizării.
Fluxul acesta de intrări şi ieşiri, cauzele intrărilor şi alternativele de ieşire sunt sub lupă într-un astfel de proces, dacă vrem ca acesta să fie autentic şi sustenabil.
O dată determinate cauzele plasamentelor în instituţie, pot fi determinate consecinţele şi modul de acţiune cele mai potrivite.
Esenţială e intervenţia diversificată şi individuală, astfel încât fiecare copil să aibă parte de un tratament diferenţiat, în funcţie de specificul său strict şi personal, în funcţie de profilul său psihologic, de situaţia sa familială, socială şi de potenţialul său.
Finanţarea sistemului, diversificarea alternativelor bazate pe familie, depistarea modalităţilor de sprijin pentru tinerii care părăsesc instituţia şi arhitectura sustenabilităţii sistemului reformat, fără instituţionalizare şi bazat pe alternative familiale, formarea membrilor de personal angajaţi în noile servicii de tip familial – sunt alţi paşi necesari într-un proiect de inchidere a instituţiilor.
De ce greutati vă loviţi atunci cand închideţi o instituţie pentru copii?
Greutăţile fac parte din peisajul obişnuit într-un proiect de dezinstituţionalizare. Finanţarea e cea mai mare problemă pentru noi ca organizaţie, dar pentru mulţi alţii, inclusiv pentru partenerii noştri din autorităţile publice, marea problemă e expertiza.
Dezinstituţionalizarea a devenit un cuvânt la modă, e cool să faci DI (dezinstituţionalizare), dar foarte puţine organizaţii chiar ştiu să facă asta. Ne lovim de diletantism.
Vin acum fel de fel de aşa-zisi experţi, care nu au închis nici o instituţie în viaţa lor, care nu au lucrat vreodată cu copii şi cu familii, dar pretind că sunt specialişti în închiderea instituţiilor.
E trist şi chiar ridicol să vezi cum se cheltuie o grămadă de bani pe studii şi publicaţii făcute din birouri, fără nici o legătură cu munca de teren, fără nici un contact cu realitatea propriu-zisă a copiilor instituţionalizaţi.
E trist şi e periculos, pentru că astfel pot ajunge să aibă caracter de normă nişte aberaţii născute din minţile unora care pretind că ştiu ceva ce le e total străin, profitând doar de un teren fertil.
Te loveşti, încă, de limitările legislative: nu sunt bani alocaţi pentru prevenirea separării copilului de familie, şi nici un proiect de închidere de instituţie nu poate fi dus la capăt fără un astfel de program, care necesită resurse, eforturi, oameni şi anchete sociale şi psihologice.
Ştim asta foarte clar, o demonstrăm de vreo 15 ani, cheltuim anual sume foarte mari pe prevenirea separării copilului de familie şi e dureros să vezi că statul încă nu consideră asta drept o prioritate.
Citește și:
„Autorităţile nu fac locuinţe sociale, lăsând sub cerul liber sute de mii de copii şi familiile lor“
„Copiii din mediile defavorizate nu vorbesc mult“
Nu sunt bani alocaţi pentru tinerii care ies din sistemul de protecţie, din instituţii. Sunt expuşi celor mai crunte pericole şi sunt carne de tun pentru lumea interlopă şi pentru artizanii traficului de fiinţe umane.
Şi totuşi, nu se găsesc soluţii şi finanţare pentru probleme atât de concrete. E noaptea minţii, te tot întrebi de ce e atât de greu să faci ceea ce e limpede că trebuie să faci.
Nu se alocă resurse pentru locuinţele sociale, sunt lăsaţi oamenii şi copiii lor să supravieţuiască în condiţii de ev mediu, să doarmă în noroi, în mocirlă, fără apă, fără electricitate, fără căldură.
Ne credem în Europa, dar uneori uităm să vedem că suntem înapoi în timp, într-o lume lipsită de civilizaţie şi fără compătimire faţă de suferinţa cruntă a atâtor oameni.
Ne lovim de autosuficienţă – unii oameni cu care lucrăm consideră că au făcut destul, că nu mai depinde de ei, că alţii au de acţionat şi că aşa e să fie – unii cu sărăcia, alţii cu bunăstarea. V-aţi mira să ştiţi câţi mai gândesc încă aşa.
Ce se poate face pentru a nu mai alimenta intrarea copiilor în sistem, pentru a preveni abandonul?
E nevoie de sprijin acordat familiilor. Acolo unde ştim că sunt familii aflate în situaţia de risc real de separare, acolo unde ştim că urmează să fie instituţionalizaţi copiii în absenţa intervenţiilor de sprijin, e nevoie de alocarea de resurse materiale.
Dacă nu aloci bani pentru asta, atunci vei ajunge să ai copii în instituţii şi-i vei rupe de familiile lor, cu bună ştiinţă. Asta se întâmplă acum şi asta se întâmplă constant, de atâta vreme.
E nevoie şi de locuinţe sociale, să poţi da, pe o perioadă de timp, un acoperiş deasupra capului pentru familiile care nu au capacitatea să-şi rezolve problema asta singuri, pentru că altfel copiii ajung în instituţii, rămân acolo şi ruptura de părinţi îi aduce în situaţia de a fi, cel mai probabil, eterni beneficiari ai alocaţiilor şi ai prestaţiilor sociale, chiar şi atunci când devin adulţi.
Trauma instituţionalizării e cumplită şi complexitatea ei e greu de conceput, pentru că urmările sunt dintre cele mai perverse şi pe termen foarte, foarte lung.
Se pot aloca mai mulţi asistenţi sociali. Se pot acorda resurse materiale prin alocare directă, strategic, ţintit pentru prevenirea separării copilului de familie. Se poate crea un capitol bugetar destinat exclusiv prevenirii separării copilului de familie.
Se poate renunţa la paradigma „copil”, în sistemul de protecţie socială, în favoarea paradigmei „copil şi părinţi”, pentru că nici un copil nu ar trebui să fie conceput în afara familiei sale.
Se poate schimba viziunea asupra sistemului de protecţie socială, astfel încât să renunţăm la o viziune fatalistă, reactivă, axată pe ceea ce nu poate face familia, pe efecte tardive – de exemplu, copii abandonaţi şi familii destrămate -, în favoarea unei viziuni proactive, axate pe potenţialul familiei, pe cauze – de exemplu, acţiunea atunci când încă sunt împreună părinţii şi copiii, atunci când poţi să faci astfel încât măsura de sprijin să faciliteze păstrarea unităţii familiale.
Multe se pot face. Trebuie doar să vrem asta.
Ştefan Dărăbuş, Ph.D., MBA
Director Regional, Europa Centrală şi de Sud,
Foto: Andrei Lupu
