Divorțul părinților nu m-a afectat mai mult decât mă afectau ei ca părinți…
Am trecut prin divorțul părinților fără să știu prea bine ce mi se întâmplă. Erau și mai multe certuri și scandaluri, iar eu fie eram și mai ignorată, fie și mai pedepsită. La partaj, numai pe mine nu s-au „păruit”, în rest, a contat orice piesă de mobilier.
Citește și:
Infidelitate: Iubitul meu mai avea o relație în paralel
După divorț m-am concentrat cel mai mult pe copii și comunicarea cu ei
Copilul îi revine mamei în mod automat, atunci când un cuplu divorțează. Cel puțin, dacă tatăl nu se luptă pentru copilul respectiv, eventual să și dovedească de ce mama nu ar fi un părinte de încredere. Dar știți în ce condiții trăiesc mulți copii din România…
Nimănui nu îi pasă dacă ai părinți alcoolici sau abuzivi, apăi să mai verifice care dintre ei este un părinte mai potrivit în urma unui divorț. Cei din afară, martori la proces, vor să treacă mai repede, cu mai puțină bătaie de cap: avocații să își ia banii, părinții, în cazul meu, să „apuce” cât mai multe din bunurile comune.
Eu cred că eram o greșeală comună de care nu știau cum să se debaraseze. A fost teribil, a fost dureros și umilitor. Am auzit-o pe mama urlând „Bine că vrei broșa aia din aur pe care mi-ai făcut-o cadou, dar pe fi-ta nu te înghesui să o iei! De ce n-o iei pe ea?”. Ce pot să spun… cu greu uiți așa ceva.
Cum a trecut? În cele din urmă, sora mamei mele (de parcă nu ar fi avut aceiași părinți) a decis să mă ia la ea. Mai mult, să mă înfieze întrucât ea nu putea avea copii.
Credeți că ai mei s-au opus? Greșiți. Ba chiar o vreme i-au acceptat micile atenții (încerca să se poarte frumos cu ei ca să mă obțină…) și au profitat de acest lucru. De dat, m-au dat fără regrete. Sincer, a fost spre norocul meu. De la vârsta de 8 ani am avut și eu o familie. Mică, dar iubitoare.
Cu noua mea mamă m-am mutat în alt oraș și am avut o nouă viață. Nu mi-a fost simplu începutul. Îmi amintesc suferința și o parte din mine v-a suferi mereu. Că nu am fost iubită și nici dorită de părinții mei. Că nu s-au sfiit să mi-o spună.
Mama biologică mă caută acum. Au trecut 25 de ani, iar eu sunt o sursă de venit. Credeți că este inspirată de vreo iubire maternă târziu descoperită? Greșiți iar. Am un salariu cu multe cifre și sunt un potențial finanțator.
În continuare este dureros că există astfel de persoane, astfel de părinți. Am avut și încă am nevoie de terapie. Măcar știu să merg la un psihoterapeut și să mă ocup de mine.
Cred că mesajul meu către cei care se regăsesc în astfel de situații este să nu își piardă speranța și, mai mult, să facă ei pentru ei înșiși ceea ce părinții sau aparținătorii nu au făcut.
Nu este simplu, dar de la un punct încolo, viața noastră depinde de noi înșine. Și avem responsabilitatea de a fi noi buni cu noi, indidiferent cum s-au purtat alții.
Foto: shutterstock.com
