Mama mă ajută să îmi cresc copilul, dar regulile le fac eu
Îmi place că mă pot baza pe mama mea în creșterea copilului și apreciez acest lucru. Chiar și așa însă, regulile le fac eu. Și nu a fost ușor să ajung aici.
Citește și:
Îmi plac tații care se implică în creșterea copilului
În familia noastră am fost mereu un fel de ajutor necalificat al surorii mele
Mama a crescut 3 copii și este firesc să aibă o experiență mult mai mare decât am eu, la primul meu copil. Și, probabil, singurul. Apariția Mariei, fiica mea, a fost o bucurie pentru mama care de mult timp își dorea să crească nepoți. Frații mei încă mai așteaptă, iar eu sunt prima care i-am oferit o nepoată.
De la a mă ajuta cu creșterea copilului însă și a dicta felul în care să îmi cresc copilul este o distanță imensă.
În primul rând au avut loc certurile. Dacă Maria plângea puțin în pătuț, mama dădea fuga să o ia în brațe. Nu îmi ignor copilul, dar nici nu sar în sus la primul semn.
Am citit multe despre frustrare și știu că o mică doză este necesară. În plus, dacă sar din orice, va căpăta obiceiul să plângă pentru a mă face să apar.
Mama nu a înțeles și îmi tot repeta că nu suportă să o audă plângând. Ok, nu este o plăcere. Și nu îmi las copilul să plângă, eu ignorându-l definitiv, pentru că vreau să îl educ prin frustrare!
Repet, încerc să găsesc singură măsura corectă a lucrurilor. Certurile cu mama păreau interminabile și porneau din aproape orice. Mă înfuriam și răspundeam cu furie, dar nu obțineam nimic. Deseori pleca supărată, mă acuza că nu mă interesează părerile ei și că nu o vreau în preajma copilului. O vreau în preajma copilului, dar regulile le fac eu.
Aproape doi ani de zile au fost necesari pentru ca mama să accepte condițiile, iar eu să pot să îi comunic ceea ce îmi doresc pe un ton calm și ferm.
I-am spus că prețuiesc ajutorul ei și că poate, uneori, chiar vreau să îmi povestească din experiențele trăite cu noi când eram copii, dar nu înseamnă că sfaturile sau experiența ei de viață devin literă de lege pentru mine.
De asemenea, i-am spus că este ocazia mea unică de a învăța să fiu părinte și vreau să o trăiesc. Știu că voi face greșeli, dar altfel cum învăț?
Oricum nu cred că există un regulament universal valabil despre cum îți crești cel mai bine copilul… Încă mai avem momente de negociere, încă ne mai certăm, încă mă mai înfurii uneori.
Treaba asta cu asertivitatea nu e chiar ceva ce faci în mod constant, indiferent de situație.
Dar mă bucur că am găsit curajul și resursele să am cu mama discuții sincere și deschise despre ce vreau eu pentru mine și copilul meu. Și da, înțeleg și nevoia ei de a fi implicată, de aceea și este alături de noi. Și nici nu voi nega vreodată cât de mult mă ajută. Dar este bine să stabilești niște limite încă de la început și să nu eviți discuțiile inconfortabile.
Foto: shutterstock.com
