Teama de abandon m-a împins la infidelitate emoțională
Mereu am resimțit anxietate în cuplu, dar abia recent am înțeles motivul. Teama de a nu pierde partenerul era prea puternică, iar comportamentele mele atrăgeau exact acest deznodământ.
Citește și:
Tata este un infidel, iar eu mi-am ales bărbați care m-au înșelat…
Am un amant virtual. N-o fi bine, dar nu renunț la el
Nu îmi era simplu să mă dedic unei singure relații, deși cea mai puternică dorință a mea era tocmai aceea de a avea un partener stabil și o relație semnificativă.
Este dificil să înțelegi despre tine că anumite anxietăți nu au legătură cu relația în care te afli, ci cu un întreg istoric de relații distructive, pe care, în mare parte, tot tu le-ai ales.
Am avut relații cu infideli, cu parteneri indisponibili emoțional, cu parteneri care m-au dezamăgit părăsindu-mă și adâncindu-mi o teamă pe care recent am început să o identific: teama de abandon.
Tatăl meu m-a părăsit când aveam 7 ani și nu l-am revăzut până la maturitate. Nu și-a cerut niciodată iertare, nu i s-a părut că îmi datorează nimic. Nici acum nu avem o relație.
Ocazional, ne dădeam câte un telefon de complezență, dar am renunțat și la acelea. Erau prea dureroase pentru mine, precum o reamintire a respingerii tatălui meu.
Mama a divorțat datorită infidelităților lui repetate. Eu, am fost abandonată pentru că pentru tatăl meu nu am fost semnificativă.
Am trăit cu mama indisponibilitatea ei emoțională, durerea resimțită de ea în urma divorțului, încercând să nu o supăr mai tare, neștiind să o consolez, fiindu-mi teamă să nu mă părăsească și ea.
Am purtat cu mine ani de zile această teamă. Acum, la 28 de ani, realizez că am ales parteneri precum tata, care m-au înșelat și abandonat. Ulterior, am decis să trăiesc relații fiind parțial disponibilă emoțional, de teama de a nu repeta scenariul.
Credeam că atâta timp cât în jurul meu există și alte opțiuni, nu m-ar putea răni prea tare o despărțire, un nou abandon. Desigur, relațiile mele se încheiau.
În mare parte, anxietatea cu care trăiesc eu mă determină să am comportamente nepotrivite, greu de suportat de către un partener: făceam scene, generam certuri, acuzam, îmi exprimam neîncrederea în celălalt sau pur și simplu sufeream fără margini.
Credeam că îmi este infidel chiar și fără dovezi. Eram bântuită de relațiile trecute, de tata, de tiparul meu de a gândi și interpreta lucrurile.
Crezând că mă protejez, am găsit o supapă: flirtul sau prieteniile „nevinovate” cu alți bărbați. Credeam că nu fac nimic greșit că vorbesc cu ei sau ies la o cafea.
În realitate, credeam că așa mă protejez emoțional. Iar iubiții mei, ultimii doi, în relație cu care așa am procedat, m-au părăsit datorită acestui comportament. Nu îi înșelam fizic, dar îi înșelam emoțional. Credeam că dacă ei vor pleca, am de unde alege și nu mă simt iar singură și abandonată.
Tiparul acesta relațional m-a adus în terapie unde învăț să mă cunosc mai bine și cum să îmi fiu eu alături, fără să caut astfel de plase de siguranță.
Este o muncă anevoioasă, iar emoțional sunt încă instabilă. Dar sunt mai sigură pe abilitatea mea de a depăși acest tipar, de a învăța să gestionez mai bine ceea ce simt, de a găsi resursele interne pentru a mă înțelege mai bine și a mă iubi, în primul rând, eu.
Foto: shutterstock.com
