Ce trebuie să știi despre hepatită
La nivel mondial, România este în topul țărilor cu un număr semnificativ de purtători ai virusurilor hepatice. În consecință, testarea nu trebuie amânată, iar informarea e absolut necesară. Iată mai multe detalii despre riscurile de a contracta o astfel de boală și ce mituri o însoțesc.
Hepatita este o boală mai răspândită decât credem, iar riscurile implicate de virusurile hepatice nu trebuie neglijate. Atât hepatita cu virus B, cât și cea cu virus C afectează calitatea vieții unei persoane, iar, în timp, în funcție de alți factori asociați, pot evolua până la forme de cancer.
La nivel național, există un interes constant în privința tratării, precum și al prevenției. Chiar dacă suntem obișnuiți să ignorăm afecțiuni cu care nu ne confruntăm, conștientizarea lor poate fi primul pas către protecția noastră și a celor din jur.
Despre ce înseamnă să ai hepatită, cum se transmite și cum se tratează această boală, am stat de vorbă cu dr. Ștefan Lazăr, medic primar în cadrul Spitalului de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Victor Babeș“din București.
Care sunt cele mai frecvente căi de transmitere a virusului hepatitic B?
Dr. Ștefan Lazăr: Hepatita cu virus B este o boală contagioasă, care afecteaza în prezent peste 250 de milioane de oameni din întreaga lume, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății.
Virusul hepatitic B (VHB) poate afecta orice persoană nevaccinată. Boala se transmite prin contactul cu sângele sau alte fluide infectate ale persoanelor bolnave.
E bine de știut că boala are două etape principale de evoluție. În primul rând, după un interval de câteva săptămâni până la șase luni de la contactul infectant, apare boala acută – hepatita acută cu VHB, care prezintă manifestări tipice (greață, vărsături, astenie, somnolență, icter, urină hipercromă, etc.).
Aceste manifestări, dacă sunt prezente, îndrumă pacientul la medic, acesta putând fi diagnosticat, tratat și urmărit pe termen lung.
Citește și:
Vaccinarea: o șansă la viață pe care nu ar trebui să o refuzăm
Air yoga – calea spre relaxare, tonifiere și joacă
Totuși, o mare parte a infecțiilor acute are o simptomatologie „ștearsă“ sau sunt asimptomatice, motiv pentru care mulți pacienți ajung în faza cronică a bolii fără a ști de existența acesteia.
Nu toate hepatitele acute cu virus B se cronicizează, însă există un procent semnificativ de oameni (între 5 și 25%) care rămâne purtător al virusului, practic, pentru toată viața.
O persoană infectată poate transmite boala cu atât mai ușor, cu cât nivelul viremiei (cantitatea de virus din sânge) este mai mare.
Revenind la căile de transmitere a virusului, în prezent, calea sexuală reprezintă principala modalitate de transmitere a bolii la adulți.
Boala este considerată una dintre cele mai importante boli cu transmitere sexuală și singura boală din această categorie împotriva căreia există un vaccin eficient.
Din păcate, multe dintre persoanele infectate cronic cu VHB nu știu că au această afecțiune și transmit boala partenerului, prin contact sexual neprotejat.
În trecut, o cale principală de transmitere era prin contactul cu sângele sau preparatele din sânge provenite de la persoanele infectate.
Cunoscând această cale de transmitere (specifică nu doar VHB), în prezent, sunt testate toate produsele de sânge ce se administrează pacienților, sunt testați donatorii, s-a introdus pe scară largă folosirea instrumentarului de unică folosință (inclusiv în stomatologie), lucru care a condus la scăderea dramatică a transmiterii bolii prin această modalitate.
Un procent semnificativ de îmbolnăviri e cauzat de transmiterea între utilizatorii de droguri intravenoase, prin folosirea, în comun, a seringilor. Acest lucru se poate produce chiar dacă aceștia utilizează ace sterile, seringa putând fi contaminată cu ușurință prin aspirare.
Virusul se poate transmite, de asemenea, prin folosirea în comun a instrumentelor tăietoare (foarfeci, aparate de ras, cuțite), aici fiind vorba de transmitere intrafamilială a infecției.
O problemă importantă o prezintă transmiterea prin piercing, tatuaje, precum și în salonele de cosmetică, în cazul în care cei care efectuează asfel de proceduri nu conștientizează pe deplin importanța sterilizării instrumentarului.
Transmiterea virusului de la mamă la nou-născut se produce cel mai frecvent în momentul nașterii, iar mamele care au un nivel al viremiei crescut, prezintă un risc mai mare de a transmite infecția.
Riscul de transmitere a infecției este mic, dar nu neglijabil, în perioada sarcinii (3-5%), dar crește, în momentul nașterii ajungând până la 40%. Din păcate, nașterea prin operație cezariană nu scade semnificativ riscul de transmitere.
Virusul hepatitic B nu se transmite prin sărut sau folosirea în comun a veselei. Transmiterea prin laptele matern este, practic, nulă, însă infecția poate fi transmisă rareori în situația în care mama prezintă ragade sângerânde la nivelul sânilor.
Care sunt cele mai frecvente căi de transmitere a virusului hepatic C?
Dr. Ș. L.: Virusul hepatitei C (VHC) se transmite, în principal, prin sânge sau țesuturi infectate. Astfel, utilizatorii de droguri intravenoase (UDI) sau utilizatorii intranazali de cocaină, persoanele care au primit transfuzii de sânge sau transplant de organe înainte de 1992, manevrele medicale cu risc (inclusiv stomatologice), expunerea profesională la sânge infectat, nou-născuții din mame infectate cu virusul hepatitei C, comportamentele sexuale cu risc crescut au un risc major de a avea deja infecția.
Testarea sângelui sau a preparatelor din sânge, a donatorilor de organe, măsurile de asepsie și antisepsie, în cazul manevrelor medicale invazive, au scăzut mult aceste modalitați de transmitere.
În momentul de față, cele mai multe infecții apar la UDI, prin folosirea în comun atât a seringilor, cât și prin contaminarea ustensilelor folosite în prepararea drogurilor.
Transmiterea la utilizatorii intranazali de cocaină este posibilă din cauza rănilor care apar la nivelul mucoasei nazale la administrarea drogului.
Transmiterea sexuală a infecției se consideră a avea o rată foarte scăzută, însă sângele menstrual, leziunile genitale (uneori legate de alte boli cu transmitere sexuală) sau infecția concomitentă cu HIV pot favoriza acest proces.
Se consideră că transmiterea de la mamă la făt are o rată mult mai redusă decât în cazul infecției VHB (sub 5%). Momentul transmiterii (sarcina sau nașterea) nu este clar, ambele posibilități fiind reale, însă contribuția fiecărei căi nu este încă elucidată.
De asemenea, rolul modalității de naștere (pe cale naturală sau prin cezariană) ca factor de risc de transmitere nu a fost stabilit.
Deși VHC a fost izolat în laptele matern, nu s-au găsit diferențe semnificative în rata de transmitere la copiii alăptați, față de cei care nu au fost alăptați. Cu toate acestea, coinfecția cu HIV contraindică alăptarea.
Care sunt simptomele care ar trebui să ne îngrijoreze, în cazul în care nu suntem diagnosticați cu hepatită?
Dr. Ș. L.: Întotdeauna când observăm o schimbare persistentă și inexplicabilă în starea noastră de sănătate, trebuie să ne adresăm medicului.
Dacă în cazul hepatitelor acute, icterul, febra, simptomatologia digestivă, sângerările, astenia extremă reprezintă semnale de alarmă care îndrumă pacientul spre medic, în cazul infecțiilor cronice, simptomatologia lipsește sau este extrem de ștearsă.
Pacienții cu hepatite cronice simt uneori o stare de astenie persistentă, uneori accentuată în a doua parte a zilei, sau prezintă diverse forme de dispepsie, în general, ușoare.
În cazul formelor avansate de boală – și vorbim aici de ciroza hepatică sau de cancerul hepatic, complicațiile redutabile ale acestor infecții, simptomatologia este mult mai severă (scădere marcată în greutate, creștere în volum a abdomenului, icter, etc.)
Cum ne testăm pentru HCV și HBV și cât de frecvent trebuie să facem acest lucru?
Dr. Ș. L.: Testarea pentru virusurile hepatitice se poate face oricând, dar mai ales în urma unui potențial contact infectant, ținând cont de căile de transmitere descrise anterior.
Ea se poate face la cererea pacientului, dar cel mai bine este ca acesta să discute în prealabil cu un medic specialist, întrucât pe aceste căi nu se transmit doar virusurile hepatitice, ci și alte boli, inclusiv infecția cu virusul HIV.
Sunt disponibile pentru ambele virusuri hepatitice atât teste de screening, cât și teste de confirmare a infecției.
Este importantă vaccinarea? Când poate fi făcută?
Dr. Ș. L.: Pentru multe boli infecțioase, vaccinarea reprezintă principala metodă de evitare a îmbolnăvirii și răspândirii lor în populație. Din păcate, nu toate aceste boli pot fi prevenite prin această metodă.
Este cazul infecției cu VHC, împotriva căreia nu există încă un vaccin eficient. Din fericire, împotriva VHB există vaccinare eficientă și, în multe țări ale lumii, copiii și tinerii sunt actualmente protejați de îmbolnăvire.
În cazul adulților și al persoanelor de vârsta a treia, vaccinarea este recomandată oricând, atâta timp cât, virtual, oricare dintre noi poate fi expus.
Nu se pot vaccina persoanele infectate deja, la care vaccinul nu are eficiență, cei cu potențial alergic sau cei care au boli care contraindică acest lucru.
Însă în cazul persoanelor cu expunere profesională sau a celor cu comportamente la risc, vaccinarea se impune, ca principala metodă de protecție față de boli.
Cum ne tratăm în cazul infecției cu VHB?
Dr. Ș. L.: În cazul infecției acute cu VHB nu există niciun tratament specific, pacienții fiind îngrijiți și urmăriți în spital până la remiterea simptomatologiei. Din fericire, la majoritatea lor se ajunge la o vindecare clinică a bolii.
În cazul în care pacienții au ajuns deja în faza cronică a bolii, sunt disponibile mai multe terapii.
Astfel, se utilizează Interferon pegylat, care poate conduce la dispariția virusului pe termen lung sau indefinit. Din păcate, această terapie are un nivel scăzut de eficiență, este greu de suportat, din cauza efectelor adverse multiple, și se adresează în general pacienților tineri fară alte afecțiuni preexistente.
Alte clase de medicamente (Lamivudină, Entecavir, Tenofovir, etc.) duc la supresia virală pe termen lung, atât timp cât sunt administrate, dar nu vindecă infecția. Ele sunt importante pentru că impiedică apariția complicațiilor severe ce pot apărea în urma evoluției îndelungate.
În momentul de față, sunt cercetate mai multe clase de medicamente menite să vindece această infecție, însă rezultatele vor fi disponibile abia peste câțiva ani. De aceea, vaccinarea reprezintă metoda cea mai eficientă de luptă împotriva acestei maladii.
Cum ne tratăm în cazul infecției cu VHC?
Dr. Ș. L.: Tratamentul infecției cu VHC a cunoscut în ultimii ani progrese de-a dreptul spectaculoase.
Dacă tratamentul cu interferon, utilizat pe scară largă în primii 15 ani ai acestui mileniu, reușea să vindece până la 50% dintre pacienții tratați, în momentul de față, prin introducerea noilor molecule (așa-numitul tratament interferon-free), ratele de succes depășesc 95%.
Aceste tratamente sunt scumpe, sunt susținute de sistemele de asigurări de sănătate și sunt administrate doar cu recomandarea medicilor specialiști, în urma unor analize amănunțite.
Care sunt riscurile acestor boli pe termen lung?
Dr. Ș. L.: Cum am mai spus, atât infecția cu VHB, cât și cea cu VHC au rate importante de cronicizare. În cazul infecției cronice cu VHC, un procent de până la 40% dezvoltă, într-un interval de 25 de ani, ciroză hepatică, o parte dintre aceștia ajungând la cancer hepatic.
În plus, unii bolnavi dezvoltă manifestări extrahepatice (crioglobulinemie, diabet zaharat, limfoame), care influențează negativ evoluția pe termen lung a stării lor de sănătate.
Pacienții infectați cu VHB pot și ei să dezvolte, în timp, ciroză sau cancer hepatic. Din păcate, apariția cancerului poate surveni oricând în cursul evoluției hepatitei cronice, chiar și în formele mai puțin avansate de boală.
Lazăr Dragoș Stefan este medic primar Boli infecțioase – Spitalul de Boli Infecțioase și Tropicale „Dr. Victor Babeș“ din București, asistent universitar, doctor în medicină.
Foto: Shutterstock
