Ce ascunde dependența de jocuri pe calculator

Dependența de jocuri pe calculator urmează același mecanism precum alte dependențe. Ea maschează o teamă, o incapacitate de a rezolva anumite probleme din viața reală, o fugă de toate acestea. Iată câteva detalii în plus.

Citește și:

Nevoi ascunse în spatele unui obiectiv

Care este sensul vieții noastre de zi cu zi?

Dependența de jocuri pe calculator este foarte răspândită în rândul copiilor din ziua de astăzi, însă este doar o parte a unui tablou întreg ce încadrează toată personalitatea tânărului dependent.

Pentru început, dependența de jocuri pe calculator sau dependența de calculator este definită ca o dorință a persoanei de a sta la calculator, în diferite momente, indiferent dacă vorbim despre timp liber, o oră în care trebuie să lucreze sau o altă oră în care trebuie să aibă grijă de propria persoană.

Practic, persoana dependentă de calculator alege să își petreacă timpul liber în fața monitorului, indiferent de alte posibilități existente sau de alte responsabilități care îl presează. Tinde să exagereze statul la calculator și pare a sta mai mult în fața calculatorului decât în „lumea reală'.

Cu alte cuvinte, dacă un copil își petrece timpul liber la calculator deoarece prietenii lui sunt plecați, chiar dacă acesta are teme de făcut, el nu este dependent de calculator.

Dacă același copil își petrece tot timpul la calculator, indiferent de faptul că este invitat deseori la joacă cu prietenii lui, devine o obișnuință să nu își facă temele sau alte responsabilități și tinde să înlocuiască o mare parte din viața lui reală cu cea virtuală, atunci putem vorbi despre o dependență.

Deoarece intră în categoria dependențelor, dependența de calculator este asemănătoare altor dependențe mai grave și funcționează pe aceeași structură.

Dacă persoana care fumează canabis se ferește de o parte neasumată, o parte pe care nu vrea să o cunoască a vieții sale, persoana care folosește heroină se ferește de o parte și mai mare a vieții sale, asemănător, persoana care utilizează în exces calculatorul face același lucru: se ferește.

Desigur, nu ar trebui învinovățită, nu are nicio vină pentru că nu a fost învățată să se apere sau să accepte realitățile mai dure.

Pe de-o parte, putem vedea dependența de jocuri pe calculator în felul următor: așa cum un copil, căruia îi este frică, se va duce la mama sa și o va ruga să îl țină în brațe până când se liniștește, la fel putem vedea și persoana dependentă de calculator care este „ținută în brațe' de către lumea virtuală, pentru a putea trece mai ușor peste greutățile vieții reale.

În lumea virtuală, spre deosebire de lumea reală, nu avem restricții și putem fi oricine vrem să fim. În lumea reală, suntem obligați să respectăm anumite norme sociale, anumite figuri autoritare, fie că vrem fie că nu.

În lumea virtuală noi suntem acele figuri autoritare care dictează termenii și putem recompensa sau pedepsi alte figuri după placul nostru.

Putem privi dependența de calculator ca având și un rol de autoliniștire. Dacă familia a trecut printr-un divorț, prin nașterea unui frate sau dacă pur și simplu unul dintre părinți a trecut printr-o perioadă mai proastă astfel încât copilul să se simte vinovat pentru eveniment, acesta poate ajunge să se folosească de statul la calculator ca pe o autoliniștire, recreând evenimentul în mediul virtual și modificându-l astfel încât să îi reducă vinovăția.

Nu încerc să spun că astfel va ajuta copilul, ci doar va completa cercul vicios numit „vinovăție – soluție magică'.

O altă perspectivă pe care o poate avea jocul pe calculator este cea a competiției. Copilul se poate juca nonstop pe calculator pentru a se antrena și pentru a îi învinge în competiție pe colegii de la joc, aceștia reprezentând, mai departe, în mintea lui, părinții și alte persoane din jur care sunt percepute ca fiind poziționate mult mai sus decât el și ca bucurându-se de lucruri la care el doar speră.

De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist

www.seeberger.ro

Tel.: 0761.517.763

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Ce ascunde dependența de jocuri pe calculator
Ce ascunde dependența de jocuri pe calculator

Dependența de jocuri pe calculator urmează același mecanism precum alte dependențe. Ea maschează o teamă, o incapacitate de a rezolva anumite probleme din viața reală, o fugă de toate acestea. Iată câteva detalii în plus.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste