Stima de sine scăzută și teama de respingere

Stima de sine este construită în copilărie, în relația cu părinții și aparținătorii. În funcție de baza pe care o primim, la maturitate vom fi echilibrați și încrezători sau, din contră, extrem de fragili.

Citește și:

Cum ne sunt utile emoțiile negative

Cum îți influențează toleranța calitatea vieții

Nicholas Emler, de la Universatea din Surrey, Marea Britanie, a descoperit că cei cu o stimă de sine slabă au șanse mari să aiba probleme cu greutatea, să fie depresivi, să consume substanțe periculoase și să își facă rău lor inșiși și celor din jur.

Stima de sine are un impact major asupra vieților noastre, iar investiția în propria persoană este singurul ajutor real pe care ni-l putem oferi singuri.

Jonathon D. Brown, psiholog la Universitatea din Washington, crede că stima de sine se construiește în prima copilărie, prin interacțiunea cu părinții. Mai mult, că aceasta este destul de stabilă de-a lungul vieții, indiferent de experiențele pe care le traversăm.

Respectiv, dacă încheiem o relație de cuplu atunci când suntem îndrăgostiți – dacă suntem părăsiți, de exemplu – stima de sine îi este afectată fiecăruia dintre noi. Cum ne redresăm după o astfel de situație depinde de acea bază pe care am construit-o în copilărie.

Dacă de regulă avem o stimă de sine bună, ne vom reveni mai ușor și vom rămâne cu mai puține răni, iar dacă nu, vom suferi exagerat, ajungând să ne îndoim de propria capacitate de a fi iubit.

Cei crescuți de părinți care au știut să iubească, să securizeze afectiv, să își exprime această iubire, au o plasă de siguranță care celorlalți le lipsește.

Teama de respingere pornește din respingerea pe care ne-o arătăm noi înșine, inconștient, permanent.

Credința că nu suntem suficient de buni, comparațiile permanente cu alții care ne par mai buni și mai capabili, convingerea că suntem greu de iubit sau că nu merităm iubire.

Teama de respingere ne guvernează alegerile și ne poate ține în relații toxice, părându-ni-se mai ușor de îndurat o relație nefericită, decât o separare, un abandon. Dar oare să fie acestea singurele noastre opțiuni?

Uneori, ajungem să vedem respingerea și acolo unde ea nu există. O critică, și atunci când este făcută într-un scop constructiv, ni se pare defăimătoare, greu de îndurat, o dovadă în plus că nu corespundem.

Pentru că învățăm, totodată, să ne considerăm valoroși prin ceea ce facem, nu prin ceea ce suntem. Tolerăm greu eșecurile, deseori renunțăm la a mai încerca, de teama de a nu eșua din nou.

Stima de sine este precum iubirea, iar ea nu depinde de rezultatele și realizările avute.

Ea pornește din acceptarea faptului că suntem la fel de valoroși ca oricare altul, că merităm să fim iubiți exact pentru ceea ce suntem. Iar exercițiul pe care trebuie să îl facem permanent este să ne oferim noi iubire, înțelegere, acceptare și validare.

Nu înseamnă că nu le vom mai căuta în jur sau că rolul celorlalți este nesemnificativ, dar putem redefini iubirea, așteptările noastre și imaginea despre propria persoană.

Putem face un exercițiu simplu în care să găsim trei trăsături pe care le apreciem la propria persoană. Zilnic, putem citi această listă scurtă și tot zilnic putem adăuga câte o nouă trăsătură.

Pentru un feed-back util, putem apela la prietenii noștri apropiați, pe care să îi rugăm să facă o listă cu cinci calități ale noastre, cu rugămintea să argumenteze fiecare alegere în parte.

Astfel, vom avea o imagine mai clară despre propria persoană, despre cum ne reflectă ce din jur, și vom găsi, cu certitudine, acele calități pe care mulți din preajma noastră le văd, dar pe care noi le ignorăm.

Putem reproiecta în oglinda minții imaginea pe care o avem despre propria persoană, cultivându-ne sentimentele pozitive față de noi înșine.

De Anca Maftei, psihoterapeut integrativ, psiholog clinician și specialist în psihologie organizațională

anca.maftei@gmail.com

Tel.: 0728.440.855

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Stima de sine scăzută și teama de respingere
Stima de sine scăzută și teama de respingere

Stima de sine este construită în copilărie, în relația cu părinții și aparținătorii. În funcție de baza pe care o primim, la maturitate vom fi echilibrați și încrezători sau, din contră, extrem de fragili.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste