Depresia din perspectivă psihanalitică

Depresia nu trebuie ascunsă, nu este o rușine, nu este o vină a noastră. Nu este un semn al lipsei de valori ci al unei lupte pe care am dus-o singuri prea mult timp. Avem nevoie de ajutor și dreptul de a-l cere.

Citește și:

Iubirile care dor: acceptarea propriilor emoții și sentimente

Putem spune că am trecut prin multe clipe grele, am îndurat multe greutăți în viață, am depășit momente în care multe persoane s-ar fi oprit și de aceea spunem că suntem căliți.

Pe de altă parte, aceleași situații care ne-au călit, ne-au și consumat din vitalitate și imediat ajungem în fața unui zid pe care simțim că nu îl putem trece.

Avem prea multe greutăți în spate pentru a putea escalada un zid mic ce în fața noastră pare a fi Everestul. Toată lumea are o limită, fiecare dintre noi știm că nu le putem face pe toate și poate chiar aceasta este limita noastră. Așa că ne oprim.

Ne oprim, ne simțim sleiți de putere, ne simțim învinși și ne dăm bătuți. Este dureros momentul.

Este dureros faptul că știm că altă dată am fi putut face mai multe. Este dureros pentru toți cei care ne privesc și mai ales pentru cei care contează în ochii noștri.

Trăim o senzație de neputință. „Nu am ce face. Până aici a fost să fie.”. Vrem să facem încă un pas, dar parcă ceva ne oprește. Nu mai avem energie.

Orice mișcare este dificilă așa că luăm o pauză. În această pauză despre care speram ca va fi un mic moment de liniște vin gândurile grămadă spunându-ne că am eșuat, că am ratat, că am pierdut.

Aceasta poate fi viața unei persoane care suferă de depresie. Cu toate că teoria psihanalitică ne învață faptul că există două tipuri de depresie: depresie introiectivă (în care introiectăm, adică interiorizăm toate jignirile pe care le primim de la persoane importante în viața noastră) și depresie anaclitică (în care durerea constă în lipsa acelor persoane importante din viață, cum putem vedea în cazul abandonului), nicio teorie nu poate lua locul durerii pe care o resimte zilnic persoana în suferință.

Poate trece o zi, poate trece două, pot trece o săptămână sau mai multe, însă cu cât timpul trece, cu atât durerea se adâncește.

Dacă astăzi este doar o senzație trecătoare, mâine poate fi un sentiment mai apăsător. De aici este doar un pas până când persoana în cauză întârzie la serviciu sau se învoiește, muncește fără spor și fără plăcere și pare că acea picătură de magie din viață dispare.

Fiind atât de obosită, pleacă acasă unde se trântește în pat și stă, așteaptând să treacă senzația. Rând pe rând acei prieteni care odată stăteau în jurul ei se îndepărtează parcă pentru a nu fi contaminați.

S-au săturat să tot încerce să o scoată din starea de tristețe și au renunțat atunci când au văzut că sunt permanent refuzați. Nu trece mult timp până când pierde și serviciul, lucru ce îi va adânci durerea sufletească…

Este o stare teribilă, un drum pustiu precum acela ce te poartă prin pădure, în singurătate, pe o vreme întunecată.

Încerci o ieșire urmând calea pastilelor, dar îți dai seama că nu te ajută pe atât de mult pe cât sperai. Poate încerci calea alcoolului sau a altor vicii, însă și acestea se prezintă a fi tot o fundătură.

În cele din urmă îți dai seama că în fața ta se află drumul de ieșire, însă, la fel ca și drumul pe care ai ajuns, nu este un drum ușor. Drumul care te va purta către sănătate este cel al psihoterapiei.

Sentimentele pe care le simți au apărut în relație, prin intermediul cuvintelor și al emoțiilor și tot astfel se vor rezolva. Este un drum pe care dacă îl începi este o dovadă de curaj, un drum pe care nu îl parcurgi singur, un drum care va alunga norii și va aduce pe cerul vieții soarele.

De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare

Tel.: 0761.517.763

www.seeberger.ro

Foto: shutterstock.com