Ce este tulburarea de personalitate narcisică

Tulburarea de personalitate narcisică sau narcisismul patologic este o patologie în care toată atenția cade asupra subiectului, celelalte persoane din jurul acestuia fiind percepute ca obiecte. Sună dramatic? Iată mai multe informații despre această tulburare atât de intens vehiculată în ultimul timp.

Citește și:

Ce ascunde dependența de jocuri pe calculator

Nevoia de a avea sens în viață este baza psihoterapiei

Tulburarea de personalitate narcisică  este o tulburare în care pacientul se simte superior celorlalți. Persoana în cauză prezintă un simț exagerat al propriei persoane, are fantezii de succes, de putere, de frumusețe, toate legându-se de superioritatea față de ceilalți.

El are nevoie de admirația celor din jur, dorește să fie prețuit, să fie lăudat și face în așa fel încât să obțină acest lucru.

Superioritatea față de ceilalți se manifestă prin diferite moduri. Se poate ca o persoană să se simtă mereu nedreptățită dacă nu este pusă în poziție de șef, să întrerupă și să nu lase alte persoane să vorbească pentru a vorbi ea, să simtă că merită mult mai mult decât are acum etc.

Un lucru important este fantezia de succes, adică acea stare dintre realitatea internă și externă în care persoana se simte asemănătoare unui ideal al său: un supererou, o persoană bogată, o persoană influentă și puternică etc.

O persoană care avea elemente accentuate ale tulburării de personalitate narcisice simțea că atunci când își conducea propria firmă părea o personalitate de marcă a timpurilor: reușea să unească arta cu productivitatea, inteligența cu emotivitatea, astfel încât era un lider superior.

În mare parte, persoana narcisică este o persoană care se bazează alte persoane sau obiecte pentru a-și menține stima de sine, adică narcisismul sănătos, la un nivel optim.

De aceea putem observa părinți narcisici care își înscriu copiii la fel de fel de cursuri fără a îi întreba dacă le place sau dacă vor, doar pentru simplul motiv de a se putea lăuda cu ei: „Să nu cumva să mă faci de rușine în fața lor!'.

În vocabularul de specialitate, persoana folosită poartă denumirea de selfobiect, adică obiect al sinelui persoanei narcisice. Selfobiectul nu este văzută ca o persoană în adevăratul sens al cuvântului, ci ca un obiect care îndeplinește o funcție.

Un lucru important de observat este fragilitatea emoțională, fragilitatea stimei de sine a narcisicului. Datorită faptului că depinde de persoane și obiecte, în momentul în care simte că acele lucruri sunt pierdute, el resimte pierderea ca fiind a unei părți din el.

Pe de altă parte, datorită acestei fragilități, orice critică o percepe ca fiind un atac la propria persoană.

 

Variații ale tulburării

Putem face o legătură între o formă de paranoia și una de tulburare de personalitate narcisică în contextul în care orice atac este resimțit ca fiind împotriva propriei persoane. Este o chestiune de intensitate.

O legătură există între narcisismul patologic și tulburarea de personalitate obsesională, sau OCD-ul. Aici accentul se pune pe dorința de control, dorința ca oamenii să facă ceea ce le spune persoana în cauză.

Dorința de putere există și ea în cazul narcisismului patologic, astfel încât orice pierdere a puterii poate fi resimțită cu o anxietate în care propria existență este amenințată.

 

Tratament

Tratamentul cel mai bun pentru rezolvarea tulburărilor de personalitate narcisice este terapia psihanalitcă.

Încă din anii ‘60 s-a pus un accent deosebit pe această patologie, punctul culminant fiind lucrările lui Heinz Kohut care a descris tulburarea în toată complexitatea ei și a creat o tehnică eficientă care a fost integrată, de-a lungul timpului, în psihanaliza generală.

Problema se rezolvă în timp și, odată cu rezolvarea acesteia, apare și o evoluție întreagă a personalității și o înflorire a spiritului.

 

De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist

Tel.: 0760.615.143

www.seeberger.ro

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Ce este tulburarea de personalitate narcisică
Ce este tulburarea de personalitate narcisică

Tulburarea de personalitate narcisică sau narcisismul patologic este o patologie în care toată atenția cade asupra subiectului, celelalte persoane din jurul acestuia fiind percepute ca obiecte. Sună dramatic? Iată mai multe informații despre această tulburare atât de intens vehiculată în ultimul timp.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste