Greșesc atunci când insist să fac totul singură

Sunt independentă și mare parte din viața mea m-am ocupat singură de mine și nevoile mele. Din păcate, chiar și atunci când am fost căsătorită. Pentru că am crescut cu părinți indisponibili, care mai mult m-au ignorat, am învățat să mă descurc. Iar acum, mă pricep puțin cam prea bine la asta.

Citește și:

Știu că este minunat să fii independentă. Alfel, nici nu mi-aș concepe viața. Sau, ca să mi-o concep diferit, ar trebui să reiau totul încă din copilărie. Sunt mulțumită de cine sunt și cum sunt, mai ales când știu că am făcut totul prin forțe proprii.

Uneori însă, și ceva bun poate deveni rău atunci când este dus în extremă. Eu, spre exemplu, sunt atât de obișnuită să mă ocup de toate, încât îmi este imposibil să deleg așa cum îmi este extrem de dificil să cer sau să accept ajutorul. Iar asta devine, în timp, epuizant.

Ca să nu mai vorbim de sentimentul de singurătate pe care ți-l creezi singură atunci când nu faci loc nimănui în viața ta.

Deși deseori mi s-a atras atenția că nu las garda jos și că nu accept ajutorul, mai mult mă amuzam de etichetă, spunându-mi că eu sunt războinicul singuratic.

Dar cum întotdeauna există un moment banal în viață care, apărut la momentul potrivit devine un semnal de alarmă, am trăit o epifanie.

Respectiv, dincolo de amuzamente și mândria de a fi atât de independentă, am realizat că trăiesc închisă ermetic în închisoarea autosuficienței.

Eram în tren, iar un bărbat s-a ridicat să mă ajute cu bagajul. I-am spus „nu am nevoie, mulțumesc” fără să mă uit la el. O întâmplare banală. Nimic deosebit. Dar în momentul acela am realizat că aceasta sunt eu: cea care refuză, respinge, nu acceptă, nu are nevoie.

Oare chiar nu am nevoie? Este adevărat, m-am descurcat singură cu bagajul, dar asta nu înseamnă că e musai să o fac tot timpul. Mi s-a părut brusc că am pierdut ceva din feminitate.

Deși glumesc cu prietenele mele că bărbații nu mai știu să fie galanți și curtenitori, atunci când am parte de un gest frumos, îl anulez ca pe o muscă deranjantă. Am realizat că și dacă ar fi bărbați galanți și curtenitori în preajma mea, nici nu i-aș observa. Doar mă descurc singură!

Evident, atunci când m-am căsătorit (eșec total, am divorțat după doi ani) am ales pe cineva care se integra în scenariul meu. Nu doar că nu mă ajuta cu nimic, dar preluasem eu din grijile și problemele lui. Pe scurt, îl cam creșteam. Iar cu un copil pe care îl crești nu prea mai vrei intimitate.

Cum spuneam, eșec total. Chiar și așa, am conștientizat nefericirea. Am înțeles atunci că nu asta vreau, nu asta îmi trebuie.

Mi-am justificat că e imatur, că nu ne potrivim, că nu mergem în aceeași direcție. Am uitat să îmi menționez că eu l-am ales așa, că eu am vrut să fiu lângă el.

Fac pași mici spre schimbare, întrucât am realizat că nu mai vreau să fiu așa. Da, știu că mă voi descurca oricând singură, dacă aceasta este situația. Știu că nu mă voi lăsa niciodată total în grija altcuiva.

Dar știu, totodată, că dacă vreun bărbat amabil se va oferi să mă ajute cu bagajul, voi ști să îi permit să o facă și îi voi mulțumi cu un zâmbet uitându-mă la el.

Foto: shutterstock.com