Nu o pot împiedica pe fiica mea să ia decizia greșită…
Fiica mea are 24 de ani și a decis să se căsătorească. Știu, este majoră și este hotărârea ei. Dar dacă eu știu că este decizia greșită, oare nu trebuie să spun nimic?
Citește și:
Mama mă ajută să îmi cresc copilul, dar regulile le fac eu
Confesiuni: Tu cum remediezi un conflict cu partenerul de cuplu?
Adela, fiica mea, abia a terminat facultatea. Pe parcursul ei, a început o relație cu un coleg care, între timp, a renunțat la școală.
Ea își dorea mereu o carieră, iar el consideră că „viața merită trăită, nu muncită”. Foarte interesant motto, de altfel, dacă reușești să o trăiești fără niciun venit.
Nu este dintr-o familie care să îi întrețină stilul boem de viață, ci pur și simplu… mie, personal, mi se pare un nătărău băiatul. Nu văd că ar avea vreun talent de explorat sau vreo dorință de a se afirma altfel în viață decât evitarea oricărei responsabilități.
De un an de zile locuiesc împreună. Fiica mea are apartamentul ei pe care i l-am făcut cadou când a intrat la facultate. Nu suntem oameni înstăriți, dar suntem oameni muncitori și, cum avem un singur copil, am vrut să îi acordăm un ajutor la începutul vieții.
Știm că nu putem să îi facem drumul mai ușor și că și-l va alege singură… Dar oare acesta este drumul ei?
După terminarea facultății s-a angajat și suportă singură toate cheltuielile în casă. Este încântată de partenerul ei pe care îl consideră „un visător frumos”.
O fi și frumos și visător, dar cum să îi atrag atenția că visurile lui nu plătesc întreținerea și nici nu potolesc foamea? Băiatul visează toată ziua jucându-se la calculator. Iar fiica mea l-a adoptat, pur și simplu. Îi este și iubită, și mamă.
Ne-au anunțat că se căsătoresc, iar soțul meu a avut o discuție foarte dură cu ea. În consecință, acum nu vorbesc, iar eu sunt la mijloc. Sunt de acord cu soțul meu și știu că face o greșeală, dar nu pot decide în locul ei cum să își trăiască viața.
Mi se pare totul atât de nedrept! Este o fată harnică și dornică să se afirme profesional. Iar iubitul ei, viitor soț, nu doar că nu o încurajează să își urmeze visurile, dar chiar o judecă și ridiculizează pentru această dorință a ei de a investi în dezvoltarea profesională.
Deseori îi spune că e limitată sau că e ca un șoarece de laborator care nu știe să trăiască. Iar ea… e împărțită între dorințele ei și iubirea pentru el.
Sincer, sper să se producă o minune să își reamintească cine este ea și ce vrea de la viață… și să nu se întâmple târziu, după o căsnicie nefericită, în care pot apărea și copii.
Poate sunt eu pesimistă. Poate nu înțeleg cât de fericită o poate face băiatul acesta. Dar nu cred în iubirea fără valori și credințe comune. Și, mă întreb, oare nu am iubit-o suficient sau nu am știut cum să o iubim de face astfel de alegeri acum?
Foto: shutterstock.com
