Nu vreau să fiu mai deșteaptă, vreau să fiu mai fericită
Într-un conflict sau într-o simplă discuție în contradictoriu, mi-am susținut mereu punctul de vedere până în pânzele albe. Pentru că pot, pentru că mă exprim cu ușurință și am un talent în argumentare de care mă folosesc deplin inclusiv la muncă. Dar nu vreau să fiu eu cea mai deșteaptă. Vreau să fiu fericită.
Citește și:
Am fost un bully cu un potențial client și zău dacă regret…
Chiar nu îmi pasă ce părere are despre mine un tip care s-a purtat urât
Deseori, în conflicte nu cedez teren. Orgoliul meu pare mereu mai important decât relația sau situația, iar dorința de a-i demonstra celuilalt că sunt deșteaptă și nu mă poți convinge sau manipula ușor, este imensă. De ce oare, nici eu nu mai știu.
Știe deja toată lumea că îmi funcționează creierul, știu și eu asta. Însă și dacă funcționează prompt, nu înseamnă că fac bine ce fac.
Am citit undeva că într-un cuplu, într-un conflict, e bine să ai mereu în vedere relația și nu cine are ultimul cuvânt. Nimic mai adevărat.
Deseori, orgoliul ne împinge să spunem lucruri din care (chiar dacă nu sunt neapărat ofensatoare) nu avem nimic bun de câștigat.
Rezultatul? Conversația îmi rămâne în minte, pe replay, nu am rezolvat nimic, nu am avut nicio victorie. Prin urmare, încerc să câștig în lupta cu mine.
Pentru că nu vreau să am eu dreptate, aș vrea să fiu mai fericită. Cât timp mă ambiționez să câștig discuții, fără niciun beneficiu real (nu spun că nu sunt și cazuri în care poate fi sănătos să îți menții punctul de vedere), pierd în fața mea.
Chiar și la muncă, într-o negociere, când poate părea normal să nu cedezi teren și poți fi chiar tentat să faci asta, dacă ai în vedere mai degrabă rezultatul final decât cât de deștept ai părut tu, ai mai multe de câștigat. Asta și înseamnă o negociere – să știi când și cât să renunți.
Cred că putem să ne concentrăm mai mult pe cum putem fi fericiți pe termen lung, față de micile victorii meschine, care hrănesc orgolii, nevoi nesatisfăcute, frustrări înrădăcinate.
Eu știu că am învățat măcar să conștientizez când tendința mea este de a mă impune, de a acapara, de a prelua controlul.
Prefer să îmi recapăt controlul asupra minții mele pentru a gestiona mai bine reacțiile din afară. Simplu nu e, dar e mai sănătos.
Tu cum te porți de regulă? Și nu „cum crezi tu că te porți”, pentru că aici poți avea tendința de a te vedea la modul ideal, ci ce ar spune ceilalți (apropiații) despre tine.
Dacă vrei să știi ce schimbări ți-ar fi bune, confruntă ce crezi tu cu ce cred ceilalți. E un exercițiu bun.
Foto: 123rf.com
