Ce învață copiii din relația părinților
Cu toții ne dorim pentru copiii noștri să devină adulți sănătoși și fericiți, iar un rol important îl joacă relațiile pe care le vor avea cu cei din jur. Cel mai important exemplu în acest sens îl primesc din relația părinților, motiv pentru care este recomandat să avem grijă ce model le oferim.
Citește și:
10 reguli ale educației de gen, pentru părinți și copii
Temeri și greșeli ale părinților adoptivi
Una dintre premisele cele mai importante pentru o viață fericită sunt relațiile interumane sănătoase, o arată cel mai îndelungat studiu asupra vieții umane făcut vreodată (cel de la Stanford Univeristy unde 724 de bărbați au fost urmăriți timp de 78 de ani pentru a vedea ce anume produce fericirea în viață).
Apare întrebarea: Cum ne ajutăm copiii să întrețină relații sănătoase? Răspunsul pe scurt: Având noi înșine astfel de relații, în special cu partenerul de viață. Așadar, iată ce învață copiii noștri din relația părinților.
Cum arată și cum se simte iubirea
Relația părinților reprezintă pentru un copil etalonul suprem pentru ceea ce înseamnă o relație de iubire între parteneri de viață. Ceea ce ne spunem între soți va fi pentru copil cum se „aude” iubirea.
Cum ne mângâiem sau cum ne atingem va fi cum se „simte” aceasta la atingere. Sentimentele pe care le arătăm (zâmbim, râdem, plângem, țipăm, trântim) îl vor învăța pe copil care sunt stările predominante într-o relație/căsnicie.
Toate aceste expresii verbale și non-verbale sunt lecții despre „Ce este iubirea în cuplu”.
Să luăm un exemplu fericit în care părinții se înțeleg bine și se respectă, își zâmbesc des, fac glume, se sărută, își cer scuze când greșesc.
Copilul va reține că așa se comportă doi oameni într-o relație și la asta trebuie și el să se aștepte în viitor. În cazul în care părinții se răstesc, se jignesc, se lovesc chiar, nu manifestă grijă unul față de nevoile celuilalt, atunci acest tablou va reprezenta normalitatea la care se va aștepta copilul în relațiile sale.
Cum să se descurce în situații conflictuale
Cu toții ne mai și certăm cu partenerii, fie activ (țipăm, ridicăm tonul), fie pasiv (ignorăm, ne prefacem că nu înțelegem). Apoi, eventual, ne și împăcăm, fie în văzul copilului cerându-ne scuze sau marcând cumva sfârșitul conflictului, fie „de la sine” sau seara după ce s-au culcat copiii.
Toate aceste alegeri vor arăta copiilor cum să se comporte când sunt furioși, sau pur și simplu în dezacord cu ceilalți.
O ceartă între părinți oferă „live” lecții valoroase despre cum să își argumenteze ideile, cum și dacă să își recunoască greșelile, dacă este în regulă să jignești și cum să reacționezi când ești jignit la rândul tău, dacă e mai important să ai dreptate sau să fii în armonie cu celălalt.
Cum să se raporteze la sine în relațiile cu sexul opus
Acest aspect este ceva mai subtil și mai greu de observat de unul singur. În formarea identității proprii, copiii se identifică cu părintele de același sex, cel puțin până la adolescență, când începe procesul de individualizare.
La baza identității de gen a unui copil va sta modelul oferit de părintele de același sex. Fetițele se vor uita către mame pentru a învața ce este o femeie, care este rolul ei în cuplu și în familie, cum este ea tratată de către bărbați. Băiețeii îl vor avea ca model pe tată pentru aceleași aspecte.
Cum ne educăm copiii să caute armonia relațională
Aceste idei pot să ne sperie puțin, deoarece, de multe ori, nu suntem conștienți de cum ne comportăm, sau nu vedem tabloul de ansamblu pe care îl prezentăm copiilor.
Un prim pas este luarea unor decizii despre cum ne dorim să arate relațiile viitoare ale copiilor noștri în mod concret.
Cum ne dorim să se poarte alții cu ei? Cum considerăm că este sănătos și eficient să își exprime sentimentele? Când este momentul să pună capăt unei relații?
Care sunt situațiile unde este bine să lase de la ei? Răspunsurile la aceste întrebări sunt date, în parte, de filozofia noastră de parenting iar, în parte, de modelele pe care le-am avut și noi la rândul nostru.
Pasul doi este adevărata piatră de încercare, și anume pusul deciziilor în practică și exemplificarea lor pe viu în propriile noastre relații de cuplu.
Dacă vreau ca un copil să aibă parte de afecțiune pe viitor, este bine să cer asta pentru mine și să ofer la rândul meu. Dacă vreau ca viitorul său partener de cuplu să îi arate respect și blândețe, trebuie să fiu pregătit/ă să fac și eu asta acum.
Nu este ușor, vor exista multe momente în care vom simți că am greșit, însă motivația este una importantă: bunăstarea copiilor noștri și calitatea relațiilor lor.
De Corina Stefan, psiholog clinician și psihoterapeut în formare
www.corinastefan.ro
Foto: shutterstock.com
