De ce nu e sănătos să etichetezi, din afară, cuplul ideal

Prietenii mei, S și A, reprezentau, mereu, cuplul ideal. Îmi plăcea cum își vorbeau, cum se certau și împăcau, faptul că după 12 ani încă se țineau de mână pe stradă. Inseparabili. Prin comparație, eu și partenerul meu aveam o relație… ternă.

Citește și:

Greșesc atunci când insist să fac totul singură

Era seara când l-am văzut pe A ieșind din mall. În parcare, se îndrepta către mașina lui. Înăuntru, o puteam zări pe S. M-am bucurat, nu îi mai văzusem de două săptămâni. Prin urmare, m-am îndreptat către mașina lor să le propun o ieșire în patru, cât de curând. Dar am înghețat pe drum, lângă un stâlp, sperând să nu fiu văzută.

În mașină nu era S. Nu pe ea o săruta A. după ce s-a suit la volan. Nu ea l-a luat de gât și și-a pus capul pe umărul lui.

Cred că mai groaznic decât să simți dezamăgirea unui astfel de sentiment este să te trezești că nu știi ce să faci cu noua informație. S. trebuie să știe sau nu? Am dreptul să intru eu cu bocancii în sufletul ei sau îmi văd de treabă? Sunt o prietenă bună pentru ea dacă tac?

Recunosc că aș fi preferat să merg cu taxiul în ziua aceea la mall, cum îmi propusesem și nu să mă răzgândesc în ultimul moment și să iau mașina. Apoi mi-am dat seama că îmi caut eu o vină pentru faptul că am fost martora evenimentului. Poate așa trebuia să fie.

Nu, nu m-am simțit brusc grozavă în relația mea. Nici nu am răsuflat ușurată descoperind că nu sunt nici ei cuplul ideal. Din contră, sufăr de anxietate, prin urmare m-am gândit că niciodată nu îți poți cunoaște un partener suficient. Așadar, mi-am pus întrebarea: ce aș simți eu dacă Paul, iubitul meu, ar face asta?

Acasă, am discutat cu el. M-am simțit vinovată să discut despre un secret care nu era al nostru, dar simțeam nevoia să mă eliberez și să îi cer sfatul. Paul mi-a spus că pentru el, cu riscul de a mă dezamăgi, ei doi nu reprezintă cuplul ideal.

Poate și pentru faptul că ne-am ciondănit uneori din cauza lor: „Uite ce tandru este A!” sau „Tu nu ești așa romantic…”. Prostii. Mi-am dat seama că greșesc și am renunțat la avea astfel de discuții.

Paul era iubitul meu, iar eu o fraieră să nu mă bucur de el și să îl compar cu A. Pentru Paul însă, aflam acum în detaliu, ei doi erau un cuplu de fațadă. Lui îi păreau un cuplu care păstrează aparențele și în care nu există o apropiere prea mare. În înțelepciunea lui, Paul mi-a spus „când iubești cu adevărat și ești implicat în relație, nu e perfect și nici ca-n filme.” …și are dreptate.

Mai mult, ulterior, mi-am făcut curaj să discut cu prietena mea. I-am spus cu o rușine pe care o simțeam de parcă eu aș fi înșelat-o, dar pentru că nu puteam păstra acest secret. Iar răspunsul ei m-a șocat. Știa. Era ok. Aveau o relație deschisă. Și ea, ocazional, ieșea cu alți bărbați. Și pentru ea a fost dificil să îmi împărtășească acest lucru, știu.

Este viața lor privată și nu privește pe nimeni. Iar eu nu îi judec, dacă pentru ei, această rețetă funcționează. Totuși, mă simt din alt film și altă poveste.

Dacă m-a „ajutat” în vreun fel situația, a fost să apreciez mai mult relația în care mă aflu. Să nu mai etichetez cupluri ca fiind ideale. Și să mă trezesc puțin.

Foto: shutterstock.com